În România, aproape nimeni nu mai are curajul să spună lucrurilor pe nume folosind numele său. Toată ţara e un lanţ de cumetrii şI parastase, astfel încât cei mai mulţi n-o semnează cu numele lor, o dau cotită, folosesc un pseudonim sau, în dulcele stil contemporan românesc, o dau anonimă. Din cauza asta, din ce în ce mai mult, cu cât credem noi că se aproie ziua-n care o să intrăm în Uniunea Europeană, România devine o ţară de anonimi. La noi, unde-s codrii-nalţi şi delatorii mici şi fără nume, la noi o ţară plină ochi de scenarii, dar fără scenarişti, se cultivă anonimatul mai ceva ca plantele de ricin pe vremuri. Ca unul care e purtat din '89 încoace prin vreo sută de procese, o ţară plină de anonimi mă întristează. Cu Armagedon XXXV, cu “Floare de nu-mă-uita”, deja n-are nici o importanţă. Important e că toate înjurăturile şi calomniile care mi-au stat în gât ani de zile pot deveni astăzi publice. Dar ce se mai întâmplă astăzi în ţara anonimilor car vrea să intre-un NATO? Se întâmplă ca un politician să fie rugat de o înregistratoare să mai spună o dată că vrea să i-o tragă pentru că banda a tremurat puţin şi n-a putut să-i înregistreze pea bine cuvintele. “Să ţi-o trag”, repetă omul şI ţara anonimilor, în sfârşit, după atâta secetă, după atâta aşteptare, după atâta armagedoane, se poate mândri în această declaraţie făcută în nume propriu şI personal, semnată şi parafată cu vocea autentificată în public, la televiziune. La noi abjecţia e anonimă, iar realizările sunt opera întregului popor, sunt colective. Care popor s-a încârdăşit cu el însuşi. Astfel încât nici cei mai săraci dintre săraci nu pot striga “Jos Guvernul!”, întrucât prin perioada de tristă amintire, 1996-2000, ca de altfel toate perioadele, aceştia şi-au ales naşii în persoana Danei şi a lui Adrian Năstase. Riscul de ţară al nostru, cei cu poporul anonim, este ca şi ea să devină anonimă. Şi-n fond şi la urma-urmei mai bine anonimă şi-n Uniunea Europeană decât Românie şi lasată în bătaia vântului, rămasă peste tot şi pe nicăieri. Şi, în cele din urmă, nu ne-ar mai deranja atât de tare anonimatul nostru mizerabil dacă nu s-ar pune problema ca anonimii să fie umflaţi, adică să ajungă la pârnaie, fie şi pentru douăşpatru de ore. Românul, mai ales ăla anonim, e foarte cooperant cu organele, dar orişicât sau oricum, nu mai ştiu, vreme de o noapte şi-o zi anonima Românie poate să înceapă o viaţă nouă, atâta timp cât milioane de anonimi se vor afla la răcoare. Atunci să te ţii asumarea responsabilităţii la cei rămaşi în libertate. Care mai de care o să umple zirele cu anonime prin care să-i afunde şi mai rău pe cei reţinuţi. Şi-n definitiv, libertatea unei ţări anonime stă întotdeauna după gratii. Al dumneavoastră, anonimul Marius Tucă.