Toată lumea vrea să vorbească. Toată lumea vrea să îşi facă auzit punctul de vedere. Toată lumea vrea să ţină discursuri, toată lumea vrea la tribună. Nimeni nu vrea să tacă.
Fiecare dintre noi are ceva de spus, fiecare dintre noi vrea să fie auzit, dar nimeni nu vrea să asculte. Toţi vor să fie în centrul atenţiei, să fie aplaudaţi, toţi vor să fie în mijlocul evenimentelor. Nu există nimeni care să-şi dorească să fie nebăgat în seamă, să fie lăsat în pace.
De-atâta zgomot, de-atâta trepidaţie, de-atâta zarvă, de-atâta scandal, liniştea îşi pierde sensul. Nu şi-o mai doreşte nimeni, pentru că nu mai ştie nimeni cum să se comporte cu ea. O dată cu liniştea totul devine apăsător în jurul tău. Ies la iveală toate angoasele, îţi vine să te urci pe pereţi şi încet-încet rămâi fără aer. Ar fi bine dacă ar fi doar "rău cu rău, dar şi mai rău fără rău"! În euforia dată de zgomotul zilnic poate există şi riscul de a uita cine eşti, darămite să mai şi înţelegi ce ţi se întâmplă.
Dintr-o dată, paradoxal sau nu, liniştea devine un zgomot asurzitor de care nu ştii cum să scapi. E ca şi când după ce ani în şir te-ai trezit în zgomotul unui pichamăr, într-o bună dimineaţa e linişte. Vai, câtă nelinişte te poate cuprinde în momentele alea. Ţi-ai dori nebuneşte, fie şi pentru câteva minute, zgomotul "cald şi asurzitor" al pichamărului. Şi apoi trebuie să înveţi să taci. Poate că nu e la fel de greu ca atunci când trebuie să te reobişnuieşti cu liniştea, să înveţi liniştea, dar orişicât. De-atâta vorbă, de-atâta gălăgie, de-atâta iureş aţi văzut că a dispărut expresia "taci!". Nu mai îndrăzneşte nimeni să spună "taci", pur şi simplu! Asta cu toate că se înghesuie toţi să vorbească. O să ne fie dor într-o bună zi să auzim expresia: "Mai taci, dracului, din gură!".
