Nici n-apuci să întrebi bine cum a fost sfârşitul de săptămână că ţi-a şi răspuns cel din faţa ta: “A fost super!”. Atât, nu-ţi dă amănunte despre ce s-a întâmplat, cu cine s-a întâmplat, de ce a fost aşa, e suficient că ai aflat cum a fost: “A fost super!”. “Şi Paştile cum a fost? Unde aţi fost de Paşti?” “A , de Paşti a fost super!”, vine imediat răspunsul. “Am fost la mare, a fost super!” “Dar n-a fost cam frig?”, întreb. “ Ba da, dar seara am făcut un foc mare, super”. “V-aţi distrat?” “Super, de ani de zile n-a mai fost de Paşti aşa! A fost super!” “La concert la Goran Bregovici aţi fost?” “N-am fost, dar s-au dus nişte prieteni de-ai mei. Cică a fost super!” “Cum s-au simţit?” “Super, superbine!”
Există câte un cuvânt care dintr-o dată începe să fie folosit într-una şi nu găseşti nici o eplicaţie. M-am trezit şi eu de câteva ori răspunzând cu “super”, întrebat fiind cum e una, cum e alta. Paradoxal e că într-o ţatră în care toate merg pe dos, totul e super. Mă pregăteam să mai dau câteva exemple când mi-am adus aminte că “Jurnalul Naţional” tocmai a lansat un concurs cu superpremii sau, mă rog, nişte premii la un superconcurs. Supernaşpa!
