Undeva pe la Piaţa Romană un copil de paisprezece ani cântă la flaşnetă. Acum, eu nu ştiu dacă el e copil sau om mare. Căci noi ştiam că la flaşnetă cântă doar oamenii mari. Că nu mai ei pot să-şi pună viaţa în instrumentul muzical, dându-i însufleţire. Câtă iubire, câtă aducere aminte, cât dor poate să pună un copil într-o flaşnetă? Mie mi-a spus cineva odată că flaşnetele au suflet. Visez la un Bucureşti cu străzile pline de flaşnetari, cu suflete de flaşnetari. Câtă durere, câtă remuşcare, câte inimi au loc într-o flaşnetă de copil? La fiecare colţ de stradă câte-un flaşnetar obosit de lume, îmbrăcat cu straie de amintiri, învârtind un destin care cântă cum vrea el. Cât cer, cât vânt şi câtă nebunie de copil? Flaşnetarii îşi cântă între ei, fac schimb de dureri şi muzică din altă lume, flaşnetarii de paisprezece ani, flaşnetari de tot, flaşnetari de o sută de ani, flaşnetari de nicăieri. Visez la un oraş cucerit de flaşnete. Cât nesaţ, câtă poezie, câte despărţiri au loc într-o flaşnetă de copil? Prea strâmt şi strâmb mi-e locul, daţi-mi o flaşnetă. Să-i încredinţez sufletul. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
