Stau absent și singur pe un scaun, într-o încăpere încă goală. Aștept din clipă în clipă să apară amfitrionul. Deodată, simt că sunt privit cu insistență enervantă de cineva. Mă uit în jur, doar, doar l-oi surprinde pe curios. Pe o măsuță din fața mea, un cap transfigurat de om se zgâiește la mine cu un zâmbet ironic. Îi lipsește o falcă, ca și o bucată de căpățână, orbitele ochilor sunt două găvane fără fund, ce mai, figura e de-o hidoșenie spăimântătoare! Aș vrea să-i zic vreo două, însă chipul monstruos îmi face semn cu degetul la buze să tac. Îmi înghit vorbele de ocară, dar continui să-l cercetez pe ciudatul interlocutor. Mă dezmeticesc pe dată și-mi dau seama că mă uit, de fapt, în oglindă. Cel de dincolo sunt chiar eu, după o viață de confruntări, de dispute aprige purtate în biroul de anchete și prin sălile de judecată. Duse, adesea, dincolo de coperțile dosarelor, în condiții de inegalitate fățișă, cu osebire din clipa funestă a instituirii „câmpului tactic”, când destui magistrați și-au lepădat de bunăvoie roba și au îmbrăcat cu ostentativă cruzime uniformele de „șefi de dispozitive de securitate”. O bătălie în care mi-am pierdut o parte din sănătate și mi-am zdruncinat sistemul nervos într-atât încât bucăți din scăfârlie au luat-o la goană altundeva, fragilizându-mă și sluțindu-mă definitiv... Răul revărsat dinspre oameni și mizeria lor, cu sau fără acoperământul sacrosanct, mi-au stâlcit sufletul iremediabil... Am obosit și nu vreau să mai aud împrejur glasuri de justițiabili, de avocați, procurori și judecători, gata, e îndestul ! Sst, liniște, vă rog!
De nu mă credeți, ultimilor pomeniți, însă numai ălora care au trudit cu toată ființa în „Casa Justiției” și și-au pus pielea în joc, le cer un minut, două de luciditate, suficient să se trezească la realitate descoperindu-se în aceeași oglindă. Nu că statueta vă seamănă leit?
