La inceput a fost un fel de revolutie. A urmat marea harmalaie, intrerupta cand si cand de cate o vanatoare de vrajitoare, dupa care am simtit brusc nevoia de liniste. O nevoie disperata dupa liniste, ca dupa un colac de salvare intr-o mare de zgomot. A urmat tranzitia, care, in treacat fie spus, incepuse cu mult inainte de a realiza noi tranzitia suferintei noastre. Si pentru ca ne obisnuisem cu ea, tranzitia din tara mea, am avut dintr-o data nevoie de stabilitate. Sigur, noi nici nu stiam prea bine ce este, ce inseamna stabilitatea asta, dar asa am simtit. Ca stabilitatea este ceea ce ne lipseste, ca stabilitatea este cea care ne va face sa intelegem mai bine ce se intampla in jurul nostru, ce se intampla cu noi si, mai ales, ce se intampla cu lumea. Cred ca sentimentul ca se misca pamantul cu noi, ca totul este in jur atat de nesigur, ca orizontul nu mai era linia in care se intalneau cerul cu pamantul, ci aceea in care se intalneau grija zilei de maine cu apusul, ei bine!, toate acestea ne-au facut sa tanjim dupa sfanta stabilitate. Sfanta, dar absenta cu desavarsire. N-a fost sa fie, n-a fost sa vina si ne-am trezit ca au trecut cincisprezece ani pe netraite, pe negandite, pe nerasuflate, ca si cand am fi stat intr-o statie asteptand sa schimbam tramvaiul. Un tramvai numit stabilitate - realitatea nu suna la fel de frumos ca filmul, chiar daca-l bate - , o dorinta numita stabilitate a ramas o dorinta si… atat!
Si-n tot acest timp, supravietuind cu poezia propriilor suferinte, am trait sub zodia, cum se putea altfel, provizoratului. Nu trebuie sa va mai spun eu aici cat de provizoriu este totul in Romania, de la leu, moneda nationala, trecand prin fericire - fericirea este provizorie in sine - si terminand cu viata. O viata provizorie imprastiindu-se peste noi ca un gaz care te anesteziaza pana intr-acolo, incat nu mai stii daca traiesti realitatea sau altceva.
Iubesc stabilitatea, dar n-o pot da niciodata pe hartuiala vietii!
