„Sistemul” (ultima parte)

Pentru cei care  nu au prea multe cunoștințe despre funcționarea Justiției, interviul lui Luca Palamara este un ghid excelent, valabil oriunde, îndeosebi în România, unde, strigă  zăbăucii, corupția  ar ucide. Despre „Sistemul”  care a distrus țara  nu se suflă nicio vorbuliță, jalnicii protestatari n-au primit dezlegare s-o facă. Dar nici italianul nu pomenește nimic despre Serviciile Secrete și Masonerie[1], ca actori principali  în  păpușarea unei națiuni. El, în schimb, este preocupat să arunce în aer ordinea judiciară, inclusiv când dă în vileag un episod petrecut la Parchetul Milano, care „nu este cel de la Catanzaro, este un monolit, o fortăreață a curentelor de stânga, de necucerit, nici de ANM, nici de CSM. Cineva susține că ar fi un templu, iar în temple nu este admisă erezia (subl.m.). Eretica în discuție  este chiar Clementina Forleo, care, în primăvara anului 2007, în calitate de judecător de cameră preliminară, a îndrăznit să sfideze atât parchetul, cât și stânga judiciară. Ancheta era cea a «Șmecherașilor de cartier» sau Bancopoli, și viza un grup de finanțatori care încercaseră cu ani înainte să acceadă  la diverse grupuri bancare, îndeosebi UNIPOL, seiful PDS la BNL. În documentele depuse de MP care instrumentaseră ancheta se amintește în treacăt, numai în treacăt, de existența unor apeluri telefonice interceptate între aceele persoane și D’Alema, Fassino și Latorre, practic oamenii de vârf din PDS. Forleo – contrazicându-i pe colegii săi MP – cere nu doar ca respectivele înregistrări ale apelurilor telefonice să fie depuse în dosar, dar merge și mai departe, declarând și cerând ca D’Alema, Fassino și Latorre să fie anchetați, deoarece cuvintele lor demonstrează că sunt «complici într-o activitate delictuoasă».” Sallusti intervine prompt: „Este interceptarea faimoasă – publicată în exclusivitate de Il Giornale - a apelului telefonic în care Fassino îl întreabă  pe Giovanni Consorte, șeful UNIPOL: «Dar avem o bancă?», motiv pentru care Paolo și Silvio Berlusconi au  fost trimiși în judecată pentru dezvăluirea de secrete de serviciu, fapte prescrise în apel.” „Exact, răspunde ex-magistratul, Parchetul Milano a avut rezerve cu privire la cererea respectivă, ca și PDS, care nu au privit-o cu ochi buni. Eu înțeleg că nu avem de ales și, dincolo de probitatea ei profesională, o eliminăm pe Clementina Forleo, considerând că este un pericol, și mă exprim inclusiv public în acest sens, atât ca reprezentant al ANM, cât și ca șef de curent, dând indicații în acest sens oamenilor mei dinăuntrul CSM. Care, în fapt, o transferă cu greu la Tribunalul Cremona pe Clementina Forleo. (...)

            Presiunile erau enorme. Guido Salvini, un magistrat legendar  de la Parchetul Milano, va scrie acest e-mail: «Am fost martor ocular la acțiunile îndreptate contra colegei Forleo, dat fiind că și eu în acea vreme eram judecător de cameră preliminară la Tribunalul Milano. Am asistat la scene deplorabile, precum convocarea ședințelor după-amiaza, prin intermediul unor purtători de cuvânt, în încăperile din tribunal pentru a discuta strategia împotriva colegei. Ședințe conduse de persoane importante din birou, printre care câțiva colegi verzi (atunci curentul cel mai de stânga), cei mai ranchiunoși dintre toți, cum se întâmplă deseori, chiar dacă erau străini complet de caz. Din aceste motive, care îmi aminteau de Săptămânile Urii descrise de George Orwell în romanul 1984, m-am disociat de ei. Nu trebuie să ne comportăm astfel în realațiile  cu  magistrații și este ușor și lipsit  de riscuri să hăituim astfel o persoană în birou» etc (subl.m.).”

          Alt exemplu este cel al lui „Giancarlo Capaldo, unul dintre adjuncții procurorului Giovanni Ferrara, care părăsea funcția. Capaldo făcuse o carieră  impresionantă, se ocupase de cazuri mari, de la Emanuela Orlandi la Finmeccanica până la Vatican și devenise un reper de profesionalism în cadrul biroului. Însă, în acea vreme, există o anchetă a sa care începe să creeze tensiuni, tocmai cea cu privire la Finmeccanica, firmă strategică pentru Stat (subl.m.). Ceea ce Capaldo subapreciază este că, atunci când se alege un procuror la Roma, deasupra sa se învârte întotdeauna un «lunetist» și atenția trebuie să fie maximă. Capaldo  face pasul greșit: merge la o cină cu Tremonti, ministrul Economiei,  și cu brațul lui drept, Milanese, care era implicat în ancheta Finmeccanica. El se întâlnește cu Tremonti pentru a vorbi despre anchetă sau pentru a avea un sprijin, o susținere politică pentru numirea lui (subl.m.)? Cine știe, poate pentru ambele lucruri, dar este fapt că «lunetistul» trage și îl ochește: relatează întâlnirea respectivă celor din mass- media, iar candidarea lui sare în aer. Locul lui Capaldo în ancheta Finmeccanica va fi luat de Paolo Ielo, care, de fapt, îi va înlătura pe «Capaldo boys», cum glumeț îi numea pe toți MP care îl însoțiseră în anchetele mai delicate pe predecesor, ca și cum ar fi magistrați stagiari.” Acest detaliu blochează numirea lui Capaldo și deschide calea procurorului Pignatone, care,  „imediat se confruntă cu câteva probleme majore. Nu are o echipă a lui de poliție judiciară, nu are un adjunct în care să aibă încredere – Capaldo, evident, nu a fost încântat de venirea sa – și este privit cu suspiciune de colegii de stânga, care, la Roma, sunt în majoritate. Organizez o cină între liderul lor, Giuseppe Cascini, și noi doi, îl ajut să se înconjoare de anchetatori doriți de el – cineva va spune că își făcuse o poliție privată –, dar, mai ales, mă angajez să îl aduc la Roma ca adjunct pe brațul lui drept dintotdeauna, procurorul adjunct Michele Prestipino, care rămăsese la Reggio Calabria să păzească biroul. Cu acesta, Pignatone – mi-a mărturisit el – ar fi vrut să schimbe agenda Parchetului Roma, să preia controlul în anchetele faimoase împotriva criminalității organizate de tip mafiot, cum făcuse la Palermo, mai întâi, și, pe urmă, la Reggio Calabria. «Mafia capitală», ancheta care a întors Roma pe dos și a făcut să vorbească o lume întreagă, se naște din, cum să  spun... dintr-o «deformare profesională» a lui Pignatone, chiar dacă pe urmă Curtea de Casație, la sfârșitul anului 2019, a exclus caracterul mafiot al infracțiunilor aduse acuzaților.(...)

            Și, în fapt, înainte de arestările din dosarul «Mafia capitală», Pignatone, care obișnuia să mi se confeseze, îmi comunică faptul că dorește să ia parte la un simpozion al Partidului Democrat. Sunt surprins de această idee, mai ales că, de  când a venit la Roma, nu a existat niciodată o participare a lui la inițiative politice. Îi mărturisesc perplexitățile mele, dar degeaba.”

          La un moment dat, ziaristul îl iscodește pe  intervievat cu o întrebare complicată: „Există situații în care lumea judiciară se confundă nu doar cu lumea politică, dar și cu cea ideologică?”, iar expozeul fostului „sforar” este năucitor: „Da, și sunt un amestec exploziv, precum în cazul lui Salvini, cercetat pentru  sechestrare de persoane, pentru închiderea porturilor împotriva debarcării imigranților. În vara anului 2018 se întrunesc toate condițiile: ministru de Interne de dreapta, sărmanul imigrant maltratat, stânga, care încearcă să-și recupereze electoratul după cea mai recentă înfrângere din alegeri. Practic, un corn al abundenței, bineînțeles că și magistratura trebuia să intre în joc. Apogeul este atins în vara următoare, în anul 2019, chiar în săptămânile în care tensiunile din interiorul  guvernului, dintre Ligă și Mișcarea Cinci Stele, escaladau rapid. N-aș ști să vă spun dacă și magistratura încerca să împingă în prăpastie «guvernul dreptei», așa cum era numit guvernul «Conte 1»,  sau dacă Salvini căuta martirajul pentru a menține la un nivel ridicat susținerea opiniei publice asupra unei teme atât de sensibile. Ce contează este că acel guvern, la fel ca toate celelalte care sfidaseră, în trecut, magistrații, urma să cadă (subl.m.). Va fi o coincidență, dar va cădea.” O paranteză absolut  necesară a gazetarului: „Totul începe în zorii zilei de 16 august 2018, când nava Gărzii de coastă, Ubaldo Diciotti salvează din larg 190 de imigranți. De la Roma, Matteo Salvini, ministru de Interne, interzice debarcarea. Navele rămân în larg, în primă fază, în zona orașului Lampedusa, apoi în zona Cataniei, timp de cinci zile, așteptând noi dispoziții. Apoi, în vara următoare, navele Gregoretti și Sea Watch vor avea aceeași soartă.” 

          În vacarmul creat, explică Luca Palamara, „magistratul cel mai vocal dintre toți este Luigi Patronaggio, procuror din Agrigento, numit în 2017 din partea Magistraturii Democrate. Salvini este cercetat atât pentru nava Diciotti, cât și pentru Gregoretti, Open Arms și Sea Watch, caz în care magistratul hotărăște debarcarea imediată a tuturor imigranților, după o vizită la bord, în prezența  camerelor de filmat.” „Declanșând furia ministrului de Interne, care vorbește la televizor despre magistrat ca despre o persoană care comite infracțiunea de încurajare a imigrației clandestine”, ne lămurește gazetarul. Da, confirmă ex-președintele ANM,  „e clar că acesta este doar începutul unei înfruntări, încă de la prima comunicare de urmărire penală, cea pentru Diciotti. Cel mai rapid a intrat în joc vicepreședintele CSM, Giovanni Legnini, căruia, la fel ca nouă, tuturor, îi expiră în curând mandatul. Pe 24 august 2018, la ora 21:07, mi-a trimis următorul mesaj: «Luca, trebuie să avem o poziție în problema cu navele, Area  (curent de dreapta, n.r.) este de acord să luăm inițiativa, Galoppi (Claudio Galoppi, consilier al CSM, n.r.), sună-i și spune-mi mâine dimineață». «Mâine dimineață trebuie să emiteți o notă ceva, orice», el știind poate că în ziua următoare urma să devină publică înștiințarea începerii urmăririi penale. Dar ceva tot nu-mi este clar.(...)

            Acest activism atât de fervent nu-i stă în fire lui Legnini. În patru ani la CSM nu ni se întâmplase niciodată să alergăm unii după alții pe plajele din Italia. De ce atâta grabă? Am bănuiala că Legnini făcea un joc personal ca să se pună bine cu șefii Partidului Democrat. În zilele acelea se elaborau listele pentru viitoarele alegeri din Abruzzo, care urmau să aibă loc în scurt timp și se zvonea că ar fi vrut să candideze ca guvernator, din partea stângii, ceea ce s-a și întâmplat (subl.m.). CSM, de fapt, dorea să ajungă la Antitrust, căutase sprijin la președinție – așa mi s-a zis –, dar îi spuseseră că nu era momentul.” Altă remarcă interesantă a jurnalistului:  „Învins la alegerile din Abruzzo, Legnini nu a rămas niciodată fără ocupație. I s-a găsit un post de comisar al zonelor cu risc seismic. În acele momente, doar dumneavoastră aveați astfel de bănuieli?”, completată de ex-magistrat:  „Deloc. Uitați ce îmi scrie în aceeași seară consilierul CSM, Nicola Clivio: «De ce (Legnini, n.r.) insistă să spunem ceva despre povestea cu navele, iar noi o facem cu plăcere, dar apoi nu trebuie să spunem că așa și-a început de fapt el campania electorală. E clară strategia? Să nu spui nimănui că eu ți-am zis asta». I-am răspuns: «Exact, același lucru ni-l cere și nouă. I-am spus că trebuie să mă mai gândesc, trebuie să fie o opinie comună, îmbrățișată și de cei noi, altfel totul devine o bătaie de joc».” Numai că, „o zi mai târziu, la ora 16:02, Ansa titrează, atenționând că e o știre de senzație, următoarele: «De cazul Diciotti se va ocupa primul plen reunit al CSM, programat pentru 5 septembrie. Au solicitat acest lucru, printr-o scrisoare adresată vicepreședintelui, Giovanni Legnini, Valerio Fracassi, Claudio Galoppo, Aldo Morgigni și Luca Palamara». Urmează formula obișnuită despre protecția independenței magistraturii etc., etc. Suspect sau nu, «opinia» dumneavoastră a avut o viață scurtă.” Intervievatul se scuză, oarecum: „Prima regulă: menține unitatea. Atmosfera dintre guvern și magistratură era aceeași ca în urmă cu zece ani, pe vremea conflictului cu Berlusconi. Și noi ne întorceam la metodele de acum zece ani. Discutăm despre asta și-l punem în gardă pe Matteo Piantedosi, șeful de cabinet al lui Salvini, care va deveni, ulterior, prefectul Romei, în timp ce luam într-o seară masa la colega Paola Roja. Mai erau prezenți și procurorul Romei, Pignatone, și procurorul general Fuzio: dacă Salvini continuă să-i atace pe judecători, nu face decât să-i unească împotriva lui, la fel cum li se întâmplase  înainte și lui Berlusconi, și lui Renzi. Atacând direct magistratura nu vei ieși niciodată învingător, judecătorii câștigă întotdeauna, indiferent dacă există un substrat politic sau nu al anchetelor (subl.m.), ipoteză pe care n-aș exclude-o. (...)

            Poziția exprimată de ANM și de CSM în cazul Diciotti și, în general, despre  gestionarea problemei imigranților clandestini, este legitimă sau reprezintă o intruziune în plan politic?  Este normal ca în 2018 să lingușești un ministru pentru a înlocui sau a întări opoziția politică a stângii asupra guvernului actual? Despre asta am discutat direct cu Auriemma. «Ai dreptate», i- am spus. Dar i-am zis și că trebuie să facem așa, altfel s-ar prăbuși guvernul magistraților (subl.m.), ipoteză care, în acele zile și referitor la acel subiect, era adevărată.”

            Sallusti observă pe bună dreptate că  „au continuat să existe doi Palamara, însă; cel care îi răspunde lui Auriemma: «Ai dreptate», criticându-l pe Patronaggio, și opusul său, care scrie: «Dragă Luigi, te va căuta și Legnini, suntem cu toții alături de tine» și «Dragă Luigi, sunt lângă tine, fii puternic, rezistă, suntem toți cu tine».” Fosta eminență cenușie se redresează cu dificultate: „Al doilea mesaj se referea la amenințarea pe care o primise, sprijinul meu nu putea să lipsească și i-l ofeream sincer. Dar nu din acest motiv vreau să evit întrebarea. Există atâția Palamara de câți avem nevoie ca să rezolvăm orice situație delicată. De altfel, există și două grupuri de judecători, două feluri de justiție, iar datoria mea, în acel moment, era să le păstrez unitatea (subl.m.).” „Două feluri de justiție?”, observă siderat ziaristul. „Sigur, două sisteme, sună șocant răspunsul. Pe de o parte, cel al procurorului din Agrigento, Patronaggio, care asigura debarcarea imigranților,  motivând cumva și protejând rolul ONG-urilor, și care îl anchetează pe ministrul de Interne pentru privare de libertate. Și, pe de altă parte, avem sistemul procurorului de Catania, Carmelo Zuccaro, care, în aceeași perioadă și pentru aceleași infracțiuni, în două ocazii diferite nu dă avizul pentru cercetarea lui Salvini; sechestrează navele și deschide un atac împotriva ONG- urilor, acuzându-le de complicitate la activitatea ilicită a cărăușilor, ba chiar, în unele cazuri, cercetându-le pentru complicitate la infracțiunea de imigrație clandestină. Între Catania și Agrigento sunt doar vreo 100 kilometri, aceeași mare, aceleași nave, același stat, același ministru și aceleași legi. Dar aceeași lege, după cum bine știm, nu se aplică unitar, întrucât este interpretată diferit în funcție de pregătirea fiecăruia, dar și de fondul cultural, ideologic și politic al magistraților și, din păcate, uneori și în funcție de interesele lor și ale curentelor  pe care le reprezintă (subl.m.).”

            De aici încolo, dialogul merită reprodus fără alte  comentarii:

          - „Referitor la această dedublare, guvernul magistraților nu pare echidistant și nici dumneavoastră nu sunteți. Patronaggio trece drept erou, pe când Zuccaro drept aventurier înfumurat.

            - Majoritatea ziarelor, a partidelor și a așa-zișilor intelectuali s-au aliniat de aceeași parte a baricadei și îl susțin pe Patronaggio orbește. Cine a hotărât asta? Nu există o persoană care să împartă cărțile, există un bloc cultural omogen care se deplasează la unison și care în magistratură marșează pe Magistratura Democrată, grupul de influență de stânga, care, încă de la creare, nu a abdicat niciodată de la rolul său social de apărător neînfricat al dreptății dincolo de lege. În anii șaptezeci, au fost lupta împotriva capitalismului și apărarea cu orice preț a muncitorilor, apoi s-a ajuns la protecția mediului și, în vremurile actuale, la subiectul imigrației. Rezultatul care e? Există situații în care Parlamentul este condus de magistrați, iar legile se aplică prin sentințe. Așa s-a întâmplat (subl.m.). (...)

            Vă voi povesti o situație care descrie cel mai bine cum acționează «Sistemul», nu doar atunci când este atacat din exterior, dar și atunci când amenințările provin din interior.  Este anul 2014, ca protagoniști îi avem pe Edmondo Bruti Liberati, procuror din Milano, stâlpul «Sistemului», și adjunctul său, Alfredo Robledo[2], care avea mandat să cerceteze infracțiunile împotriva administrației publice. Pe fond, era deschis dosarul Expo Milano 2015, care, în mod neașteptat, se blocase, însă dosarul cu Ruby și Berlusconi, la fel de brusc, este repus pe rol;  cele având ca obiect sistemul de sănătate din Lombardia și faptele lui Roberto Formigoni, precum și cel despre Sea, societatea care administrează aeroporturile din Milano, vor fi uitate în seif luni întregi de către Bruti Liberati, compromițându-le astfel. Fapt pentru care va fi și cercetat, dar fără ca întreaga afacere să aibă vreo finalitate clară.

            - Probleme delicate, dar arzătoare.

            - Foarte, până în punctul în care, dincolo de grupurile de influență care guvernează CSM, a fost nevoit să intre în joc în mod public – lucru foarte rar – însuși președintele Republicii Giorgio Napolitano. Și eu, fiind implicat în partidă, evident că nu mă putem abține să nu dau lovitura decisivă.

            - Cazul ia contur pe 14 martie 2014, când pe birourile CSM ajunge raportul lui Robledo despre «faptele și atitudinea» șefului său, Bruti Liberati. Robledo raportează cum procurorul îl eliminase din diferite anchete pe care, legal, ar fi trebuit să le coordoneze, printre care și Expo, și Ruby. Indirect, avansează supoziția că repartizarea dosarelor la Milano ar fi organizată pentru a obține un anumit rezultat. Credeți că această supoziție este reală?

            - În 2006, reforma Castelli, ministrul Justiției în «Guvernul Berlusconi», anulează, printre altele, principiul prin care toți magistrații, indiferent de atribuțiile și de poziția lor ierarhică, se bucură de libertate și autonomie. Procurorul-șef devine unicul responsabil, care distribuie și revocă mandatele adjuncților și repartizează dosarele în mod arbitrar. O revoluție copernicană ce concentrează toată puterea în mâinile unei singure persoane. Îmi imaginez că obiectivul politic a fost unul singur: controlarea totală a procuraturii. Procurorii se revoltă și este necesară o circulară a CSM pentru a restabili ordinea firească a lucrurilor și a asigura o interpretare constituțională a legii. Dar, pentru formațiunile de centru-dreapta, această lege se dovedește un bumerang, din cauza mecanismului de numire a șefilor, de la grupul de comandă al CSM, de la grupurile de influență din magistratură. Bruti Liberati este un exemplu grăitor.

            - De ce? Cine îl manevrează pe Bruti Liberati?

            - Conștiința lui, evident, dar este și un joc de societate, care, prin influențele  sale politice și culturale, nu poate surprinde pe nimeni. Se știe că, în birourile procuraturii, dosarele mai delicate și cu implicații politice sunt încredințate unui grup restrâns de procurori și că el, în acest caz, le-a atribuit Ildei Boccassini și lui Francesco Greco, care, ulterior, cum vom vedea, îi va lua locul. Este notorie aprecierea  pe care Matteo Renzi o are pentru Bruti Liberati și pe care o face publică după întâlnirea oficială organizată la procuratura din Milano, pe data de 5 august 2015, pentru «sensibilizarea  instituțională» a MP, care a permis deschiderea la termenul convenit a Expo Milano (subl.m.).

            - Adică, altfel spus: mulțumim pentru că ați încetinit ancheta, între comunicările  de începere a urmăririi penale, de arestări și sechestre, altfel Italia ar fi fost de râsul lumii. Mulțumim pentru că l-ați izolat pe Robledo !

            - Exact. Vedeți că justiția este maleabilă: în unele cazuri se oprește în fața necesităților politice – mai ales dacă guvernul este de stânga –, alteori, ca în «dosarul Ruby», se dezlănțuie ca o avalanșă, chiar dacă asta periclitează imaginea publică și credibilitatea statului. Nu există etică, doar oportunism. Compromis (subl.m.).(...)

            - Miza este, bineînțeles, substanțială.

            - Atât de mare încât intră în joc Napolitano în persoană. Dacă Bruti cade, cade și «Sistemul», riscând să fie compromise anchete foarte delicate, precum cea din «dosarul Ruby». În acele momente nu eram la CSM, dar urma să ajung acolo curând și să mă ocup direct de aceste aspecte. În ziua plenului, pe 19 iunie 2014, răsturnare de situație. Vicepreședintele Vietti citește consilierilor o scrisoare a președintelui Giorgio Napolitano, în care sublinia că, potrivit legii, procurorul-șef are dreptul de a decide cui să repartizeze dosarele. Un mesaj clar: nimeni nu se atinge de Bruti Liberati. În acel moment, să votezi pentru Robledo era echivalentul unui vot de neîncredere pentru Napolitano. Imposibil. Recursul lui Robledo a fost respins, Bruti Liberati era rănit, dar în afara pericolului. «Sistemul» respiră ușurat, dar acum trebuia doar să-și regleze conturile (subl.m.).(...)

            Se precipită câteva evenimente. Ca să rezum: Bruti Liberati face o contra-expunere în care susține o administrare suspectă din partea lui Robledo a sumelor de bani sechestrate în cursul unor anchete, care, în loc să ajungă la FUG, Fondul Unic pentru Justiție, sunt direcționate către o bancă din Monza. În plus, îl transferă pe Robledo într-o funcție lipsită de importanță. Pe lângă toate acestea, din arhivele procuraturii de Brescia ajung mai multe documente care se vor dovedi fatale pentru anhiliarea completă a lui Robledo. (...)

            - Documentele sunt lovitura  de grație ?

            - Da, exact. Sunt interceptări din anul 2012, în care Robledo discută foarte detașat cu Domenico Aiello, avocatul lui Roberto Maroni, guvernatorul Lombardiei și membru al Ligii. În cadrul discuției dezvăluie niște detalii dintr-o anchetă în curs, vizând restituirea către consilierii din Ligă a unor sume de bani mult umflate. La conversație participau și magistrații din Reggio Calabria, care transmit  interceptările colegilor din Brescia, competenți să-i ancheteze pe magistrații din Milano. La Brescia, dosarul este arhivat pentru lipsă de temei, dar acum, patru ani mai târziu, devine utilă readucerea lui în discuție. Și, din întâmplare, va face asta L’Espresso, cotidian săptămânal aflat în prima linie a războiului dintre magistratură și Berlusconi, în primă fază, apoi împotriva lui Renzi și, acum, împotriva lui Salvini. Pentru Robledo acesta va fi finalul. (...)

            Robledo povestește o anecdotă care se referă la una dintre numeroasele discuții în contradictoriu pe care le-a avut cu Bruti Liberati: «Îmi aduc aminte că, vorbind despre numirea mea ca procuror adjunct în Milano, mi-a spus expres că va trebui să-i urmez ordinele, pentru că numirea mea fusese posibilă doar prin votul unui consilier care făcuse diferența, un membru al Magistraturii Democrate, adăugând faptul că el l-ar fi putut da afara din sală, la momentul votului, pe acel consilier din grupul său, obligându-l să meargă la toaletă, iar eu n-aș mai fi fost numit». Cum să spun: prietene, aici eu și grupurile de influență facem legea, tu ești la mâna mea, motiv pentru care trebuie să faci ce zic eu (subl.m.). Bruti Liberati, în depoziția sa în fața CSM, a confirmat acea situație, declarând că fusese o «glumă», dar cine știe de ce a solicitat omiterea acestui punct din procesul-verbal. Era evident rușinat de acea frază, care era atât de arogantă și dezvăluia multe lucruri dincolo de vorbele rostite, care astăzi îmi mai ridică doar mie întrebări. Marele arbitru al moralei, șeful magistraturii de stânga care le dicta acoliților săi să meargă la toaletă, pentru a aproba sau nu o numire (subl.m.).(...)

            Atmosfera devenise foarte tensionată, procuratura din Milano se clatină, dacă Bruti Liberati nu și-ar fi dat demisia, situația ar fi devenit cu adevărat explozivă și ar fi continuat acuzațiile reciproce până la apariția cine știe câtor  dosare vechi. Înțelept era să apară noi exclusivități pe prima pagină, înainte să fie prea târziu și poate chiar a și fost sfătuit în acest sens (subl.m.).”

          Stupefiant, nu ? Ca și ceea ce urmează,  o altă răfuială între clanurile din Justiția  din „Cizmă” în legătură cu impunerea unui procuror la Roma, așa cum ne introduce în atmosferă diabolicul aranjor, referindu-se la o interceptare telefonică, „cea în care Luca Lotti, în aceeași zi, îmi spunea: «Sergio îmi zice să continui». Se referă la numirea lui Viola ca procuror la Roma.” „Acel Sergio este același cu președintele Italiei, Mattarella ?” se vădește iarăși curios Sallusti. „Da, chiar el, ne spune dintru început  Palamara.  Nu pot să exclud faptul că Lotti se laudă oriunde cu niște relații care nu există în realitate, chiar dacă, până acum, nimeni nu a aflat ceva concret. Există un proces pe rol în care sunt inculpat, pot doar să confirm că vocea e a lui, nu a mea. Hai să zicem că nu e adevărat că Lotti e atât de apropiat de președinte, că vorbeau des. Un lucru de care sunt destul de sigur e că, totuși, cu cineva de la palatul prezidențial era în legătură, cineva care îi furniza  continuu instrucțiuni și doleanțe proprii, ca și cum ar fi ale președintelui. Cunoscând lumea aceea, fiindcă am frecventat-o pe vremea lui Giorgio Napolitano, asta nu mă mira, știam că era adevărată. Știam atunci că, indiferent cum ar fi fost, falsă sau adevărată, relația dintre Lotti și Mattarella cu care cel dintâi se lăuda constant, președinția era de acord cu alegerea mea și știu sigur că și Davigo, alături de grupul lui de influență, aproba ideea de a-l susține pe Viola, ceea ce vor și face în votul preliminar al comisiei de numire din CSM. Eu urma să fiu și regizorul, cum zice Pietro Gaeta, iar actorii erau de înalt nivel, aș zice chiar demni de un premiu Oscar. Știu sigur că Lotti avea o relație directă și constantă cu un alt consilier al președintelui Mattarella, Francesco Garofani. Eu, pe de altă parte, neavând nicio simpatie pentru Erbani și având în vedere că nu mai vorbeam nici cu Astori, nici nu Guerrini, cu acesta din urmă din cauza unui sms trimis de el unei prietene comune cu ocazia unei vizite a președintelui la Locri, aveam nevoie să înțeleg și să evaluez atmosfera de la președinție.

            - Să nu pierdem vremea în jurul aceleiași întrebări. Lotti avea o problemă cu o anchetă din Roma, dumneavoastră, cu una din Perugia. Alegerea conducătorilor celor două instituții declanșează un oarecare conflict de interese.

            - Nu neg, dar ideea conform căreia îl voiam pe Viola la Roma ca să-i pot salva pe Lotti și pe tatăl lui Renzi în «procesul Consip» nu mai stătea în picioare din motive mai degrabă tehnice decât politice – ancheta era deja deschisă – și, cu atât mai mult, imposibilă, având în vedere susținerea  de la nivel înalt de care se bucura Viola. Prin urmare, cheia acestui roman polițist stă în răspunsul la o întrebare simplă: cine și de ce nu voia ca Viola să devină procuror la Roma?

            - Îmi imaginez că aveți și răspunsul.

            - Stânga nu-l dorea acolo, evident. Nu îl voiau diferiți colegi de la procuratura din Roma, așa cum mi-a povestit, pe 7 mai, jurnalistul Giovanni Bianconi de la Corriere della Sera, într-o conversație care este, și aceasta, înregistrată de troian, la 16:27, mai precis. Nu îl voia Pignatone, procurorul care urma să plece? Știu că «operațiunea troian» asupra meu a fost condusă de colonelul Gerardo Mastrodomenico, șeful Gico – departament specializat al Gărzii de Finanțe -, om de încredere al lui Pignatone, pe care și-l adusese la Roma din Reggio Calabria. Interogat de CSM, Mastrodomenico susține că s-a limitat la a executa ordinele primite și nu știe să explice lipsa anumitor pasaje din înregistrarea conversațiilor mele, între care și cele care ar fi putut să-l compomită pe Pignatone (subl.m.). Voi continua să mă apăr în proces, chiar dacă îi respect pe procurorii din Perugia, dar sunt convins că alții m-au folosit, aceasta fiind unica modalitate de a opri o numire.

            - Oricine ar fi fost, le-ați oferit ocazia ideală. Acea cină cu Lotti a fost un act de trufie. «Trufia  poate duce la autodistrugere», spuneau autorii Greciei antice încă de acum două mii șase sute de ani.

            - Voi fi sincer, la un moment dat devenisem dependent de putere: televiziunile și ziarele mă căutau, cum ajungeam la o conferință jurnaliștii și colegii veneau la mine să mă întrebe câte ceva. Am făcut parte dintr-o oligarhie judiciară și, ca fiecare oligarh, am avut și eu relații în instituții și în lumea politică (subl.m.). Există o interacțiune externă, e clar că lumea politică știe cine sunt liderii grupurilor judiciare: în ultimii ani au fost Cosimo Ferri, Edmondo Bruti Liberati, Nello Rossi, Piergiorgio Morosini, Giuseppe Cascini, Piercamillo Davigo, Claudio Galoppi, Aldo Morgigni, Pina Casella și alții. Aceștia au avut întotdeauna și opozanți și mă gândesc acum la Bruno Tinti, Felice Lima, Nicola Saracino, Andrea Reale care, deși în minoritate, au înțeles dintotdeauna că sistemul nu funcționează propunând pe cineva  și trăgând la sorți membrii CSM (subl.m.).

            Expresia «șefii de grupuri» nu a apărut întâmplător. Ei există tocmai de aceea. Au un nume, un prenume, un chip. Șefii de grupuri vorbesc între ei și încearcă să găsească o soluție comună, așa cum se întâmplă și pe scena politică, în interiorul unui partid sau între mai multe formațiuni care apără «Sistemul». Acum câțiva ani, izbucnise un scandal pentru că Francesco Vigorito trimisese, din greșeală, listei de distribuire cu toți magistrații, un e-mail în care îi explica destinatarului de ce era bună numirea într-un post de director a unei tinere, colegă din Area Napoli. Asta doar ca să exemplific cât de comună era această practică de a negocia o numire, menționând numele magistratului și gruparea din care făcea parte. Nu cred că cineva a descoperit între timp un mod diferit de a gestiona problemele complexe ale vieții, grave și influențate de slăbiciunea și mizeria umane, în același timp (subl.m.).”

          La final, intervievatul devine mai misterios: „Să vă spun o anecdotă. Când am intrat în magistratură, în 1996, una dintre primele persoane pe care le-am întâlnit la procuratura din Roma a fost Vincenzo Roselli, procurorul devenit foarte cunoscut în 1980, odată cu dosarul pariurilor sportive care au dus la arestarea a treisprezece jucători și a zeci de persoane cercetate, între care și Paolo Rossi. Am avut cu el o relație foarte plăcută și, într-o zi, mi-a spus că n-ar mai repeta o astfel de anchetă, că nu existase niciun motiv pentru care să fi arestat jucătorii în vestiare, la finalul meciului, fără să le lase nici măcar timp pentru un duș. Asta mi-a dat de gândit. Ce încerc să spun? Că zeița cu eșarfa la ochi este simbolul justiției, dar, în același timp, și simbolul norocului. Sabia, pe care o ține în mână alături de balanță, poate fi mânuită cu motiv intemeiat, dar și manevrată la întâmplare sau potrivit capriciilor purtătorului. Totul depinde de sensul pe care îl atribuim eșarfei: zeița nu vede pe nimeni, prin urmare este corectă, voința ei nu poate fi influențată, sau nu este capabilă de a vedea adevărul și, prin urmare, e nedreaptă? Răspunsul corect este, evident, primul. Dar femeia legată la ochi, zeiță fiind, nu provine dintre oameni, chemați să servească pe pământ. Este un ideal către care trebuie să tindem și de a cărei furie trebuie să ne temem. Uneori, reușim să fim corecți, alteori, nu și acest lucru este valabil și când ne aflăm pe scaunul judecătorului și în boxa acuzatului. Asta este adevărata  justiție și este singura în care pot să am încredere (subl.m.).”

          Concluzia  cărții, cea mai vândută din ultimile  două decenii și care, sper, va fi tradusă cât mai repede la noi, aparține ziaristului: „În total sunt 27 de magistrați implicați, sub diverse forme, în chaturile lui Palamara, împotriva cărora s-a declanșat o anchetă disciplinară. Pe 3 iulie 2019, Riccardo Fuzio, procurorul general al Casației – magistratul cu cea mai înaltă funcție – a mers la președintele Sergio Mattarella  pentru a-i comunica demisia sa și ieșirea din joc printr-o pensionare anticipată. Două zile după aceea, va primi de la procuratura din Perugia o adresă de urmărire penală pentru dezvăluirea unor informații confidențiale din dosarul deschis împotriva lui Luca Palamara, atât în ceea ce privește ancheta pe numele lui cât și disputa rapoartelor dintre colegii de la procuratura din Roma”. Finalul procesului este departe, motiv pentru care Luca Palamara pregătește deja partea a doua a interviului, concomitent cu izbucnirea altui scandal în interiorul  magistraturii italiene, despre care am menționat mai înainte.

            La capătul acestei lecturi fascinante și pilduitoare, cartea fiind un adevărat manual de rele practici politico-judiciare (sau invers !), mă pomenesc exclamând: „ Nu există vreo tiranie mai crudă decât cea care este perpetuată sub scutul legii și în numele justiției." Asemenea lui Montesquieu, în urmă cu trei sute de ani, căci  cuvintele filosofului nu și-au pierdut  deloc actualitatea,  dimpotrivă...

          12 iulie 2021