Deunăzi, un tinerel, pe care îl știu de câțiva ani, mi-a mărturisit că s-a îndrăgostit. I-am privit ochii, aveau altă strălucire. Și vocea i se schimbase, și atitudinea, totul ! Parcă era altcineva. O întruchipare masculină a extazului. După ce mi s-a confesat, m-a întrebat, cu sfiiciunea vârstei, ce aș face eu în locul lui. Am șovăit, iar la sfârșit l-am trimis, din Precauție, la Marin Sorescu:
M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele ce-au rămas
După ce a trecut apa.
Mi-am pus o pereche de ochelari
În ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea
De pe urmă.
Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsînd niciun loc liber
Care să poată fi atins de mângâieri,
Ori de alte otrăvuri.
Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o
Cu o carcasă de broască ţestoasă
Ce a trăit 800 de ani.
Când totul a fost gata
I-am răspuns tandru:
- Și eu te iubesc.
„Dar poezia aceasta, mi-a zis el, e scrisă de un bărbat care poartă cicatricele iubirii, or trupul meu e încă neprihănit și neacoperit cu vreo platoșă. Eu vreau să iubesc fără opreliști, cum altuia nu i s-a mai întâmplat până azi, implor zeii dragostei să-mi otrăvească fiecare celulă cu desfătări, cu banchete carnale! Să-mi înflorească sufletul ca o orhidee revărsată din soare!” Ochii i se înflăcăraseră de-a dreptul, pârjoleau. Și, ca să mă convingă, a citat dintr-un poet drag mie: „Dragostea este o nebunie asumată. Dacă nu te scoate din ţâţâni, te strofoci degeaba. E musai nevoie şi de o picătură de ţicneală divină. Sufletului i-e foame de carne, de real.”
L-am lăsat să-și savureze euforia clipei. Pășeam greu, abia trăgeam după mine... carcasa de broască țestoasă. Veche nu de 800 de ani, ci de aproape 60.
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
