Sevraj de România

Odată plecaţi din ţară şocul se petrece mai întîi în mintea noastră, minte care se vede dintr-o dată nevoită să accepte pe de o parte realitatea înconjurătoare şi pe de altă parte realitatea rămasă acasă, cum e posibil ca lumea să meargă mai departe fără noi, cum se învîrte pămîntul în lipsa noastră, nimeni cu excepţia celor apropiaţi nu ne sesizează absenţa, şi apoi şi odată ce ne-a fost îndepărtată masca toxică de acasă, odată ce-am fost deconectaţi de la perfuziile cu scandal, bioxid de carbon, ură şi răzbunare, după ce ne-au fost deconectate aparatele cu aer irespirabil, după ce ne-a fost scos tubul prin care înghiţeam gaze ni s-a făcut dintr-o dată rău, rău cel mai rău, răul fără rău, sau şi mai rău, rău de la binele cu care nu sîntem obişnuiţi, şi uite aşa intrăm într-un sevraj patriotic, sevraj de ţară şi de neam, sevraj de România bolnavă, România poluată şi abandonată, sevraj de-acolo, de unde pleacă ombilicul, vrei înapoi în lichidul ei semiotic, lichidul ei de ţară mumă şi ţară mamă, în lichidul de la o sarcină toxică, vrei înapoi la sînul ei proaspăt operat, sevrajul te cheamă, sevrajul te vrea acasă, ombilicul nu poate să ajungă pînă la tine, simţi că te sufoci, simţi că n-ai aer, cum e cu putinţă să-ţi fie mai rău fără rău, cauţi răspunsuri în stînga şi-n dreapta, cauţi răspunsuri în tine şi-n ochii celorlalţi, cauţi răspunsuri peste tot, de unde sevrajul ăsta nemaiîntîlnit, de unde sevrajul ătsa de nestăpînit, de unde sevrajul ăsta de România, te tot întrebi şi încet-încet te linişteşti, începi să-ţi fie bine şi-n acelaşi timp ruşine de ceea ce ai simţit, de ceea ce ai trăit, cum e posibil să-ţi fie atît de rău fără ea, răul cel mai rău, aşa cum credeai, aşa cum gîndeai, cum e posibil, cum e posibil să te simţi atît de rău cu ea şi atît de bolnav fără ea, de unde pînă unde şi de ce sevrajul ăsta, de la ceea ce ai urît şi în egală măsură ai iubit cel mai mult, de unde teama asta de a pleca şi dintr-o dată de a te întoarce de unde ai plecat, de unde sevrajul ăsta continuu departe de ea şi frisonul ăsta permanent cînd eşti acasă, de ce totul ţi se pare atît de urît şi de pierdut cînd eşti acasă, de ce vrei să-ţi răsuceşti ombilicul în jurul gîtului cînd eşti printre ai tăi şi ai rău de lume cînd eşti printre străini, de ce dorul de casă seamnănă cu dorul de o mamă bătrînă şi bolnavă? De ce? De ce sevrajul de România nu poate fi tratat decît cu pămîntul ei, în nări, în ochi şi în gură? De ce?