Ok. Ȋnţeleg că viitorul în jurnalism nu mai sînt cuvintele, ci filmuleţele.
Că oamenii nu mai vor cuvinte, că se plictisesc de cuvinte.
Că vor filmuleţe şi nici alea prea lungi.
Adică de ce m-aş plictisi de cuvinte? De ce n-aş vrea să mai citesc, fie chiar şi pe internet?
De ce mi-ar obosi cerierul chiar atît de mult, încît să-mi doresc să mă uit la un video de cîteva secunde în loc să citesc?
Oamenilor nu le plac cuvintele. Aşa se spune.
Aşa spune fiecare internet geek care se respectă. Că dacă vrei vizualizări trebuie să livrezi content filmat.
Bun. şi pe urmă ce? Pe urmă, după ce ne plictisim şi de cuvinte şi de imagini, ce ne mai rămîne?
O să vrem să auzim, că prea mult video, se va fi constatat ştiinţtific pînă atunci, face rău la ochi. şi mai şi oboseşte creierul.
Deci.
Ȋn doi-trei ani, oamenii n-or să mai citească iar noi o să avem un internet plin cu poze şi cu filumleţe.
Se făcuse, acum, recent, o mişcare de revoluţie pe feizbuc,. Că adică să nu se mai pună poze, să se pună doar mesaje.
Pe mine nu mă-ncîntă pozele. Doar dacă sînt foarte-foarte cumva, iar astea foarte-foarte cumva sînt puţine rău.
Ȋmi place să fac poze dar nu să le mai şio postez pe feizbuc.
Deci ce am vrut să spun. Că mă încîntă o idee spusă în cuvinte.
O prefer de o mie de ori mai mult uneia spuse în imagini. Dar poate că asta e o chestie de cum are, geografic, împărţit, creierul fiecare.
Un cuvînt excită mai bine creierul decît o imagine.
“Daţ, o să zici, “d-aia e porno-ul în floare în onlain”. Bine, dar n-am spus că toţi avem creiere minunate ca al meu şi al tău, am spus doar că sîntem mulţi pe ramura asta de copac care este inernetul.
Nu vreau să cred în profeţia asta, a viitorului în jurnalism. Deci mai întîi am înlocuit hîrtia cu virtualul.
Ok, mai puţini copaci tăiaţi ca să dăm noi print. Cu asta sînt de acord.
Dar de ce aş renunţa la cuvîntul scris în favoarea cuvîntului filmat şi vorbit, asta n-o mai înţeleg.
Nu spun că nu mi se pare challenging, ca lucrător de presă scrisă, să nu accesez şi alt fel de lucrătură.
Video-jurnalismul e o chestie simpatică dar nu vreau să fie noul trend.
Bine. Ce vreau eu e una şi ce se întîmplă, de fapt, e alta.
Presupun că viitorul jurnalist o să aibă un creier mai degrabă vizual.
Că, aşa cum vedem noi cuvinte, el o să vadă imagini tăiate la un minut – un minut şi 27 de secunde maximum. Nu mai mult, că oboseşte privitorul,
Doamne iartă-mă!
Ce fel de public o să aibă viitorul jurnalist?
Şi cum va trebui să fie viitorul jurnalist ca să facă performanţă?
O să mai ştie cineva de Pamfil :eicaru în următorii zece ani de…. video-jurnalism?
După ce că-mi lipsesc ziarele desfăşurate deşănţat prin metrou şi ghemotocite la repezeală şi îndesate-n geantă înainte ca metroul să ajungă în staţie, o să ajung şi la ziua în care o să-mi fie dor şi de un cuvînt scris, undeva, pe un blog.
