Sala şefilor

De când am aflat că la Palatul Cotroceni vor fi amplasate portretele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu ne-am mai liniştit. Aveam nişte insomnii aşa de mari la gândul că vreunul dintre ei nu va fi înrămat şi pus la palat. Ne perpeleam în fiecare noapte: cum adică, să lipsească tovarăşul Dej de pe pereţii pe care astăzi se preling umbrele doamnei Zoe petre şi domnului Dorin Marian! Doamne fereşte! Una ca asta nu se mai poate chiar dacă ne-am propune noi. Pentru că “Legea privind acordarea unor drepturi persoanelor care au deţinut calitatea de şef al statului” prevede amenajarea unei săli dedicate exclusiv persoanelor care au ocupat funcţia de şef al statului. Opriţi aşadar cât mai e timp vânzarea şepcilor lui Ceauşescu, puneţi deoparte şi basca de campanie a lui nea Nelu! Nu se poate ca sala şefilor de stat să conţină doar tablourile, e nevoie şi de câtvea obiecte personale deţinute cândva de cei care au condus ţara. Dacă s-ar putea – pun şi eu o întrebare, nu dau cu parul – să fie expus şi baticul coanei Leana? Spre aducerea aminte a unora care crezură-n savanţi! Poate că nu s-o putea acest lucru, însă din sala respectivă nu poate să lipsească batista domnului Emil Constantinescu. Batistă pe care domnia sa apus-o atât de des pe ţambal în aceşti trei ani încât a devenit străvezie. Oricum, avem altă stare de spirit de când am aflat de sala asta, sala şefilor de stat pierduţi. Suntem mai bogaţi sufleteşte, mai înalţi, viitorul nu ni se mai pare atât de sumbru, parcă şi loboda creşte mai repede şi viaţa, da viaţa, are alte semnificaţii. Sala şefilor de stat este exact ceea ce lipsea României în acest moment pentru un somn adânc. Noapte bună!