Viaţa e ca o sală de cinematograf. Ca o sală de cinematograf în care rulează un film nici prea bun, dar nici prea prost. Cei care vin se aşează deodată cu copilăria ta proiectată pe ecran. Dacă ai avut o copilărie prea tristă, e posibil ca perechile de pe ultimul rând să se sărute şi să te vadă dintr-o dată adolescent. Cu siguranţă îndrăgostiţii ăştia n-au făcut parte din copilăria ta, din viaţa ta, s-au ridicat în picioare şi deja au părăsit sala. Aşa cam după ce viaţa ta se apropie de jumătate apar în sală întârziaţii. Care bâjbâie pipăindu-ţi cotloanele vieţii şi cărora, până să-i intereseze ce se întâmplă pe micul ecran, li se termină punga de floricele, plecând la puţin timp după aceasta. Ăştia din urmă nu ţi-au deranjat existenţa doar atât cât au meritat: cât o pungă cu floricele. Şi mai sunt unii în viaţa ta poate încă de la început, unii care au intrat fără bilet, pe care nu i-a controlat nimeni, se miră şi ei ce caută în sală, cu toate că la un moment dat filmu li se pare interesant. Ăştia n-au ce căuta în viaţa ta. E trist, foarte trist că există locuri goale în sală pe care nu se aşează nimeni de la începutul pănă la sfârşitul vieţii. Asta e! şi mai sunt nişte oameni care au venit în sală chiar înainte de a începe filmul, însă, ce păcat, oamenii ăştia nu apucă aproape niciodată finalul său. Altfel, viaţa ca o sală de cinematograf e frumoasă, doar că, atunci când pe ecran apare „sfârşitul”, sala e goală de mult. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
