De parcă nu ne ajungea zăpușeala verii abia răposate, a mai trebuit să îndurăm și excesele de turbare ale „câinelui de pază” osândit, chipurile, să păzească democrația! Fiindcă presa dâmbovițeană, nărăvită la scandal și cleveteală, în lipsă de subiecte, a tăbărât asupra doctorilor de la Spitalul „Sf.Pantelimon”, linșându-i mediatic. Ce prezumție de nevinovăție, ce informare corectă a gloatei? Nimic! Datul cu presupusul și cu bolovani rămâne de-a pururi melicul gazetarilor educați în cultul eternului Pamfil Șeicaru: „Șantajul și etajul”. Nimeni nu și-a luat o minimă rezervă, deși bunul-simț obliga la așa ceva, căci nu ai voie să arunci cu piatra de vreme ce n-ai habar de probele dintr-un dosar. Și cum să te duci după fenta procurorilor, când ei sunt plătiți să acuze (nu întotdeauna, desigur !)? Or, să copiezi ca papagalu' susținerile parchetarilor nu-i altceva decât o asumare voluntară a propriei nevolnicii și o abdicare premeditat-grosolană de la deontologia profesională. Oleacă de cenzură a informațiilor primite nu strică niciodată! Dimpotrivă, te ferește de ridicol și de abuzul săvârșit cu microfonul sau cu pixul.
Întâmplarea asta, nicidecum izolată în peisajul mediatic băștinaș, îmi aduce aminte de o mărturisire a Norei Iuga, una de ținut minte în veci. Așadar, zice poeta, „a trebuit să treacă mult timp ca să constat că mai toţi oamenii au o bizară vocaţie de ziarist. Toţi tremură să afle cât mai multe întâmplări, să dilate faptele, să-și pună semenii sub lupă, să înnegrească ce e gri, să creeze senzaţionalul, să incite și, în cele din urmă, să schimbe traseul turmei. Rareori am întâlnit oameni care să nu scormonească cu voluptate în rahat, ca mirosul să se împrăștie cât mai departe. Nimic nu urăsc mai mult decât ușurința cu care ziaristul creează opinii menite să satisfacă ura şi răzbunarea. Tocmai traduc din Ernst Jünger și am reţinut o frază în textul lui care m-a şocat pur și simplu. Spunea aşa: «Nu există libertate, acolo unde există libertatea presei!» Eu cred că foarte multe asasinate, atentate, atacuri teroriste, extremisme, chiar războaie, ar putea fi evitate fără această descreierată libertate a presei. Ei bine, toţi oamenii, dar toți, sunt posedaţi de dorința de a denatura adevărul, de a-i discredita pe ceilalţi, ca, în cele din urmă, să se pună ei în valoare. Și nu numai atât. Nu se opresc până nu te absorb cu totul în opiniile lor, până nu-ți inoculează suspiciunea și ura. Vreau să fiu lăsată în pace, să nu-mi mânjească nimeni buna-credinţă. E așa de minunat să crezi că lumea e mai frumoasă decât e și oamenii mai buni decât sunt”[1].
Mda, „nu există libertate, acolo unde există libertatea presei”!, nu sună deloc optimist… Și dacă Jünger ăsta are dreptate?
P.S.: Umilirea „prădătorului sexual” Alfred Bulai e ultima dovadă de cruzime, de dezumanizare a potăilor porecliți jurnaliști ! Zău că le-aș dori canibalilor ăstora să le intre la bulău o rudă dragă, soțul/soția sau un prieten apropiat ca să simtă pe pielea lor de reptilă scârboasă ce înseamnă așa-zisa presă liberă!
Altminteri, deh, mă și miram că n-avem și noi #MeToo-iștii noștri, că trecea timpul și nu ne aliniam la mișcarea născocită - cum altfel ?- în țara tuturor posibilităților detestabile. Campania „Toarnă-l și tu pe porcul tău!”, în versiunea francezilor, a poposit cu cătușe, iată, și în mahalaua baciului Bucur, adaptată la obiceiul locului, bineînțeles. Adică într-un scenariu penal și la propriu, și la figurat…
[1] Nora Iuga, Sexagenara și tânărul
