Toamna stă să sepupe cu iarna, membrii Cabinetului Văcăroiu aşteaptă să se pupe cu membrii Cabinetului Ciorbea, iar noi nu pupăm nimic. Noi stăm şi aşteptăm să se apuce de treabă noul Guvern, noul Parlament, să ne prefacem că tăiem porcul de Crăciun, să ne facem că vine Moş Nicolae, să ne facem că-l căutăm pe Moş Crăciun, să vină Anul Nou şi – de ce nu? - păsrile călătoare… Vine decembrie cu zăpadă, albul ne acoperă toate rănile căpătate în ultimii şapte ani. Să ningă mai repede, criza energetică nu ne mai afectează de mult, ne-am obişnuit să trecem suferind prin iarnă, învăţând din suferinţe prin primăvară, memorând suferinţele vara şi schimbându-le cu altele, mai noi sau mai vechi, toamna. Dimineaţa la micul dejun întindem speranţa pe pine, mâncând-o pe jumătate, la prânz mâncăm cealaltă jumatate, iar seara luăm toate chioşcurile la rând în căutarea ei. Şi, ce, e mai grav astăzi speranţa nu se mai dă pe degeaba, costă mai mult decât ne-am fi închipuit vreodată, poate costa o copilărie, poate costa o tinereţe, poate costa o speranţă. Ne-am resemnat, nu mai vrem decât de doi lei speranţă, iar dacă bucăţica vreunuia dintre noi va fi cumva mai mică, de restul am dori amăgire împerecheată în ea. Să ningă mai repede, sufletul nu mai are răbdare să fie dat la reşapat. Într-oţarăîn care s-a dovedit că întreprinderile de zapadă sunt singurele profitabile, oamenii vor să capete acţiuni la poli. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
