E greu cu “decît”. Greu cu “decît”, greu fără “decît”. Parcă văd că mîine-poimîine o vedem legiferată.
“Cine vorbeşte altfel decît fără “decît” va fi sancţionat conform legii. Unde-i stau picioarele acolo-i va sta şi capul. Sau va face puşcărie pe viaţă. Decît.”
Ca-n bancul ăla cretin. “Vreau şi eu nişte cartofi”, “De cît să fie?”, “Decît cartofi”.
Nu mă mai miră cînd aud doamne învăţătoare şi educatoare, nu mă mai miră cînd aud profesori de limba romȃnă, nu mă mai miră cînd aud profesori de alte specialităţi, nu mă mai miră cînd aud asistente medicale.
Ȋn mod cu totul surprinzător (sau poate nu), nu-mi amintesc ca vreun medic să mă fi şocat vreodată cu vreun “decît” plasat şocant într-o frază.
Nu mă mai miră nici la farmaciste şi nu mă miră absolut deloc la doamna administrator de la blocul nostru.
Acum am văzut şi prin prospectele medicale. Cineva vigilent plasase pe feizbuc un pasaj atent selecţionat, dintr-un prospect, în care se specifica faptul că substanţa activă se eliberează lent din comprimat, astfel că medicamentul “trebuie luat decît o dată pe zi”.
Minunat. Unde să ne mai aşteptăm să-l mai vedem pe “decît”?
Ar fi un bun exerciţiu de imaginaţie. La televizor e plin, pe stradă e plin.
Fiică-mea venise de două ori de la grădiniţă cu “decît”-ul în braţe. Am crezut că mă prăbuşesc.
“La mine-n casă nu se vorbşte cu “decît”!”, i-am şuierat ca o vrăjitoare bezmetică. “Bine, mami, <doar>”, “Aşa mai pot să respir”, “Dar ceilalţi oameni vorbesc cu <decît>”, “Ȋmi pare rău, ceilalţi oameni nu ştie să vorbeşte romȃneşte, noi ştim!”.
De atunci e foarte atentă la “decîturi”, dar chiar şi aşa, ştiu că vigilenţa mea nu trebuie să se oprească niciodată.
Odată dac-o las nesupravegheată la “decît”… nu ştiu… zău…
“Decît” e peste tot. E clar că nu ne mai putem opune. “Decît” vine peste noi, mai puternic şi mai eficient ca niciodată. “Decît” e “decît” şi nu poate fi decît “decît”.
“Decît” e un cuvînt urît. Cu cît mă gîndesc mai mult la “decît”, cu atît îmi dau seama ce cuvînt urît e “decît”.
“Decît” nu e nimic frumos în el şi niciodată, dar niciodată, nu va străluci nimic în “decît” (şi aici îmi place cum am spus-o!).
