Odată, m-am certat rău de tot cu o bonă care fuma întruna la locul de joacă din parcul unde eram.
Deci baba fuma țigară de la țigară, ziceai că dacă-i iei țigările de la gură, moare acuma.
Fumul de la mahoarca ei se întindea cam peste tot, ca să zic așa, niște copii care jucau fotbal, jucau fotbal în fumul ei de țigară.
I-am atras atenția că nu se fumează la locul de joacă și i-am spus să se uite la copiii ăia care-i respiră ei fumul. Eram sigură că se irită toată.
Eram sigură că sare de cur în sus, cu un argument de căcat, gen „sîntem în spațiu public, ce-ți pasă ție”.
I-am spus că-mi pasă, pentru că niște copii ieșiți la aer curat stau în fumul ei de țigară și i-am spus că nu e normal.
În tot acest timp, în care ea tocmai exhalase o tonă de mahoarcă împrejur, un băiat trece prin fumul ei și tușește iritat. În mod evident, fumul ăla-i intrase pe trahee copilului.
Ne-am certat ca la ușa cortului. Baba nu-l luase în seamă pe băiatul ăla, iar una mai tînără de lîngă ea, de etnie neprecizată, a zis că dacă nu tac poate mă ia la bătaie.
Cum nu sînt genul ușor de intimidat, m-am și văzut trîntindu-mă cu aia pe jos, așa că m-am rățoit și mai mult la ea.
Ba chiar am scos telefonul ca să le filmez. „O să vă vedeți pe #feizbuc!”, le-am amenințat omnipotentă, „ei, ia s-o văd și p-asta”, „nu cred că dumneavoastră ați putea să-mi vedeți mie postările! Nu v-aș da add niciodată!”.
Și uite-așa, de la fumatul la locul de joacă, am ajuns să ne certăm că nu le-aș da add evăr în viața mea, întrucît n-aș putea să am astfel de prieteni.
Ca să închei conversația, le-am dat shut down la temelie: m-am dus la agentul de pază și le-am pîrît pe proaste.
Dar agentu mi-a zis că n-are ce să le facă, pentru că e loc public. I-am spus revoltată-prună că ăsta nu e un argument.
Faptul că se fumează acolo unde se joacă niște copii nu are nevoie să fie reglementat de nici o lege. E de bun-simț să nu fumezi acolo unde sînt copii.
A ridicat din umeri, ca tot românu care se respectă și a zis „astea sînt regulile”.
Eu nu înțeleg de unde atîta ofuscare cu legea asta antifumat. L-am auzit pe Mugur Mihăescu spunînd că „în țările civilizate se poate, la noi nu”. Uăt dă fac? Așa de rău sîntem?
Nu știu cum să interpretez asta.
Un coleg de-al nostru spune că foștii fumători, printre care mă număr, sînt cei mai imposibili. Acuma, ce să fac? Mă bucur că pot s-o scot pe fiică-mea la o ciorbă și să știu că nu stă în fumul de țigară al altora.
În privința fumatului la locul de joacă, o altă prietenă de-a mea mi-a zis că, de azi, nu doar că nu se mai fumează la locurile de joacă, dar nici nu se mai vorbește urît.
Că, dacă o să vreau să folosesc un limbaj licențios, va trebui să mă duc la 30 de metri de parc, să vorbesc licențios și pe urmă să mă-ntorc.
Ca-n desenele alea animate. Nu știu dac-o să reușesc. 'meașșșș....!
