Știu foarte multe bancuri. Dar știu încă și mai multe începuturi de bancuri.
De obicei, îmi aduc aminte bancuri în funcție de context.
Acum, de pildă, n-aș putea să spun nici un banc dar în secunda următoare, o remarcă sau altceva ar putea să-mi evoce un banc.
Deci repet. De obicei știu începuturile bancurilor, nu mai rețin și poanta.
Este motivul pentru care prietenii mei încep să rîdă, cînd încep să spun un banc, înainte de poantă.
Știu prea bine că n-o să-l duc la bun-sfîrșit dar chinul meu de a-mi aduce aminte de tot bancul, să fac, deci, o poantă așa cum se cuvine, e o poantă în sine.
„Șșșt! Liniște Spune L. bancuri!”.
Odată, n-am vrut să mă las sub nici o formă.
Era un banc cretin de tot... extraordinar de cretin... ăăă.... vezi? Nici asta nu-mi mai aduc aminte dar era ceva cu o blondă care nuștiucefăcea și nuștiuceiazis cealaltă blondă și ea a zis numaiștiuce.
Cam așa spun eu bancurile. Lucrurile par să meargă brici, pentru că oamenii se amuză copios. Ceea ce, în fond, contează cel mai mult.
La fel merge treaba și-n cazul unor filme.
Pentru că sînt cultă-n cap, repede fac o analogie culturală dintre o situație reală și un film: „Asta e ca-n filmu ăla cu ăla cînd a omorît-o p-aia... cum îi zice, mă?”, „da, știu la ce film te referi, nici mie nu-mi vine acuma”, „dar oricum, you got the message”, „da, mă, clar, îți dai seama, și pînă la urmă, s-a terminat că el a născut și ea a murit”, „a a a, da, exact, exact ăla”, „pă și io sînt cultă-n cap, nu numai tu”.
Două sau chiar mai multe sau chiar mai mulți culți în cap. Asta înseamnă să fii un intelectual de marcă!
Dar uneori, foarte rar, apuc să fac o poantă bună, fix la momentul ăla la care trebuie. The perfect timing.
Păcat că în momentele alea sînt singură. Dacă m-ar auzi cineva, sigur și-ar da seama de cît de genială pot să fiu uneori.
Pe feizbuc mai apuc să mai fiu genială, pentru că acolo mai pot să-mi acord timp de gîndire.
Dar nu vreau să pară că mă gîndesc prea mult și, dacă mi se pare mie că trece prea mult timp, ori bag un like, repede, cît mai am timp, ori pur și simplu, nu mai bag nimic.
Dar pe urmă mi-e ciudă c-a trecut replica pe lîngă mine și n-am folosit-o.
Am și pentru asta o soluție: am grijă ca, într-o dată viitoare, să creez un moment, ca să-mi strecor replica mea genială.
Ăla e momentul meu de glorie.
