Mă gîndeam că-s nasoală rău că mie nu mi-a dat prin cap să fac aşa ceva. Mă gîndeam că sînt defectă. “Băi, eşti defectă. Schimbă-ţi poza de profil! Fii Charlie pentru o zi!”, îmi ziceam io în timp ce existam încă o zi pe faţa pămîntului. Dar nu. N-am putut să fiu Charlie, şi nici nu mi-am propus. Nu m-am identificat cu Charlie, nu am fost Charlie nici o clipă, chiar dacă imaginea dezastrului din redacţie mi se perinda prin cap într-un film fără sfîrşit.
Pe urmă a fost tragedia din Colectiv. Tragedie în adevăratul sens al cuvîntului, nemăsurabilă în durere (am pierdut pe cineva recent şi ştiu ce-nseamnă asta), incredibilă ruptură interioară, un scrîşnet ontologic pe care numai cei încercaţi îl ştiu. Mulţi şi-au pus lumînări la avatar, alţii au preferat negrul. Pe mine m-a buşit râsu.
Nu, nu mi-am schimbat nimic dar iar m-am simţit defectă. Nici măcar nu-mi dăduse prin cap să-mi pun o lumînare la avatar. Dacă lumea în care trăiesc e lumea în care-mi exhib durerea prin poza de la avatar prefer să mor sub dărîmături acum.
Am fost, în schimb, să donez sînge dar nu mi l-au luat pentru c-au zis că am vene inabordabile. După o coadă de şase ore. “Bine, dar mi-au luat o grămadă de sînge cît am fost gravidă! Ăia din ce mi l-or fi luat? Nu ştim, nu aveţi vene bune”. Nu mîncasem nimic, nu băusem nimic. Mă consolez că am o grupă de sînge comună şi că, poate, ei aveau nevoie de altceva.
Acum a fost atacul terorist din Franţa. Moarte, durere, şoc, confuzie. Dar nu noi. Noi ne punem fundiţe la feizbuc! Noi sîntem alături de poporul francez, aflat în suferinţă, prin fundiţe pe feizbuc. E ok, sîntem acolo, sîntem alături, empatizăm. e bine. Ne simţim bine.
Hai la un film şi pe urmă bem ceva? (Luiza Moldovan)
