„Uite prima barză din anul acesta, uite cum zboară!” strigam exaltat în vis. Când m-am trezit, afară ploua tomnatic, ce dacă era martie! Mânat de Onir, am fugit degrabă la Islaz, nu se cădea să nesocotesc mesajul musafirului noctambulic! Am regăsit satul meu mitic înflorit, până și oamenilor le îmbobociseră privirile, iar carnea le înmugurise ! Habar n-aveam că natura îmi va oferi curând un dar nesperat, tocmai acum, la vârsta așezării în renunțări fel de fel! Soarele a rupt perdeaua de nori și s-a proclamat stăpân absolut al micului univers teleormănean. Chiar și albinele s-au sculat din amorțeală și s-au pornit să pețească floare cu floare, una nu le-a scăpat! Primăvara își potrivea cămașa de borangic și-și lega coadele înverzite, Doamne, parcă niciodată n-a fost într-atât de frumoasă! La amurg, s-a auzit un fâlfâit gros, îndesat. Venea dinspre mări și țări, din depărtări necălcate și nevăzute. Am ridicat ochii lacomi și m-am înmuiat, sosiseră!! Cerul s-a împestrițat dintr-odată și vreo cincizeci de berze au năvălit peste noi. Grăbite tare, nici măcar nu ne-au salutat. S-au oprit aproape, în zăvoaiele de pe Dunăre, și geaba le-am chemat, și geaba le-am implorat să coboare nițel ca să le poftesc la un ospăț pe cinste și să le spun cât de fericit sunt de întoarcerea lor... Mă pregătisem cu de toate, ca o gazdă primitoare, însă, probabil, că împiciorogatele zburătoare voiau să se întindă oleacă în cuiburile părăsite ritualic de cu vară, după istovitorul drum. Ori li se închidea culoarul de aterizare?
Deși nu se întunecase de-a binelea, am și adormit, cu sufletul mai plin ca nicicând, mă mărturisesc Născătoarei ! Și iarăși am visat... Se făcea că îmi crescuseră aripi și un cioc lung și zburam de colo-colo, neastâmpărat ca un viezure. De sus, din înalturile senine, lumea mi se părea un fel de rai, oameni și animale trăind laolaltă într-o armonie de poveste. Edenică! M-am hotărât pe loc să rămân de-a pururea în vraja aceea inefabilă, sătul de realitatea amputată de nesăbuința noastră autodistructivă...
