Sportivii romani care au cucerit laurii la Olimpiada i-au facut pe romani sa stea ore-n sir in fata televizoarelor si sa traiasca emotii incredibile. Si pentru ca sunt putine domenii unde suntem cei mai buni, prin sport, prin performantele alor nostri inainte de a ne simti fericiti, bucurosi s.a.m.d., ne simtim razbunati.
Ne razbunam prin olimpicii nostri medaliati pentru toate neimplinirile, frustrarile si esecurile noastre de pe lumea asta, care bineinteles ca n-au nici o legatura cu sportul. Sau altfel spus au legatura cu orice vrei, numai cu sportul nu. Si mai e ceva: saraci, fara de noroc, blestemati, resemnati, abandonati asa cum suntem ca neam in acesti ani postrevolutionari suntem acolo, ne batem pentru cea mai inalta treapta a podiumului, ne batem pentru aur, suntem cei mai buni din lume. Iar daca mai auzim si imnul, sufletul e vraiste de bucurie si emotie, lacrimile se inghesuie in gat, galgaie prea tare ca sa mai avem puterea sa plangem. Icnim din tot corpul, ne misca prea tare gloria, nu stim sa-i facem fata, noi, o tara mica din Estul Europei. Stateam si ma gandeam cat de bine ne reprezinta, totusi, imnul "Desteapta-te romane!", mai ales in asemenea momente! Seamana cu o tanguire, cu o bucurie amestecata cu durere, cu o suferinta care te poate mobiliza, te poate face invingator. E partea aceea sobra, serioasa, puternica, dar si sensibila a sufletului romanesc, e partea aceea din noi care e gata sa plece la revolutie fara sa stea pe ganduri. Si poate ca asa s-ar si intampla daca n-ar veni dimineata, "trezirea" adica. Si o data cu ea lautarii. Stau si ma intreb ce s-ar intampla daca in loc de solemnul "Desteapta-te, romane!" imnul nostru national ar fi compus din acordurile viorii, acordeonului si ale tambalului!
