După 12 ani de tranziţie, nimic nu pare să se fi aşezat în România. Fiecare dintre noi reacţionează în permanenţă la provocările de care are parte. De la soldaul care păzeşte o fâşie de pământ până la primul-ministru. ŞI ţara, până la urmă, nu face altceva decât să se comporte ca un pompier cu mâna pa tulumbă, gata să stingă primul incendiu provocat de aiurea. Toate iniţiativele noastre nu sunt, în cel mai bun caz, decât răspunsuri la provocări de tot felul. Cineva care a lucrat la începutul anilor '90 atât în aparatul guvernamental, câ şi şi, apoi, în cel prezidenţial, îmi povestea că - în lipsa oricărei strategii – legile erau făcute de eveimente. Se întâmpla nu ştiu ce minune, încercai să rezolvi problema şi-ţi dădeai seama că nu există legislaţie petnru asta, iar atunci erai nevoit să dai o hotărâre, o ordonanţă. “Dacă treceai prin faţa Guvernului şi vedeailumină înăuntru - îmi povestea prietenul meu -, credeai, puteai să juri că înăuntru se lucrează în draci, că duduia Palatul Victoria”. Înăuntru însă “leopardul” nu că n-ar fi avut strategii, dar n-avea timp, făcea pe pompierul, învăţând o dată cu societatea să guverneze. De câţiva ani încoace, guvernele României au programe. Ba, mai mult, îşi asumă răspunderea în faţa Parlamentului pentru ele. Însă, ca şi acum zece ani, nu şi-au pierdut vocaţia de pompier. Premierul Adrian Năstase însuşi a realizat penibilul situaţiei de a se afla mai mereu, cel puţin la începutul acestui an, cu extinctorul în mână, încercând să stingă fel şi fel de Armagedoane, SOV-uri şi alte sconturi care ardeau al naibii de tare. Asta până când a zis “Stop” anunţând opinia-publică şi mass-media că de aici înainte nu va răspunde decât la întrebări legate de problemele pentru care cetăţenii au votat PDSR. Mi-e teamă că multe din instituţiile statlui pun în practică tot strategia pompierului, nu neapărat din rea-credinţă, ci pentru că viaţa impune această strategie. Presa trăieşte, la rândul ei, în ultima vreme, din scandal în scandal Sumarele de redacţie stabilite în cursul dimineţii n-au nici o şansă să se regăseasă în ziar a doua zi, în cele din urmă, în urma evenimentelor, fiind aruncate la coş. Dar, mă rog, cotidienele, cel puţin, au scuza profesională, că din asta trăiesc. Totuşi, prea multe scandaluri. Cetăţenii asistă neputincoşi la tot acest spectacol de cuvinte lumini şi sunet, devenind copiile fidele ale evenimentelor pe care le trăiesc. Şi noi, cu toţii, frumos aliniaţi pe două rânduri, cu găleţile pline de apă în mâini, aşteptăm nerăbdători să stingem focurile pe care tot noi le-am aprins. Undeva, la etaj, e ţara pe care ne-o închipuim frumoasă şi bogată, iar jos, coborând pe-o ţeavă, e sala incendiilor, România reală, eternă şi fascinantă, unde coborâm cu toţii pentru a da o mână de ajutor la stingerea ei!
