În Valahia, delictul de corupție este ultimul păcat între cele pământene. „Da´, ce, a dat cu paru´, a luat viața cuiva ? S-a dedulcit și el nițel la borcanul cu miere, păi, eu nu făceam la fel ? Ehe, și încă cum !” își strigă crezul cetățeanul cu drept de vot de aici. Și cum să-l condamni ?, că nimeni nu simte mai bine obiceiurile locului ! Pe de altă parte, multe dintre dosare sunt însăilări ale unor denunțători mai mincinoși ca Baronul Münchhausen și mai penali decât cei pârâți. Zău, cum să crezi până la capăt în campania anticorupție, cu atâtea scorneli ? De aceea, Hans Klemm, americanu´ ăla cu apucături de vătaf, a simțit nevoia să mai arunce o flegmă pe independența și suveranitatea unei țări de vânzare. „Eu încurajez partidele politice să selecteze candidații care nu sunt acuzați de acte de corupție și, de asemenea, încurajez românii să nu voteze candidații care au fost acuzați de corupție”, s-a împăunat antipaticul ins. Auziți, „eu încurajez”, cum vine asta ? „Eu încurajez”... drăcia dracului, nu pricep neam ! Că n-o sta Mister Klemm la fiecare secție de votare să facă galerie pentru candidații necorupți... Stupiditate americană.
Așa că, nedorind să mă întâlnesc nas în nas cu obraznicul personaj, stau în casă, departe de larma electorală. Ca aproape întotdeauna. Termin de citit Scrisoare către tata, abia cumpărată de la BOOKFEST. Cartea lui Franz Kafka, în sine, nu-mi trezește nicio tulburare, găsesc mai interesantă postfața Ioanei Pârvulescu... Remarcă acolo scriitoarea că opera praghezului ar trebui privită din perspectiva „disperărilor împlinite și a speranțelor spulberate”. În definitiv, noi, românii, nu suntem altceva decât opera tristă a unor astfel de disperări și speranțe politice... Altminteri, frica stârnită fiului de chiar părintele său seamănă izbitor cu spaima resimțită de guvernanții noștri în fața... tatălui Klemm. Literatura oferă răspuns la orice problemă, politica numai complică lucrurile.
Mă uit pe fereastră. E liniște între blocuri. Lumea nu se înghesuie să-și aleagă edilii. Eu nici atât, la ce bun ?
Răsfoiesc Sărăcuțul lui Dumnezeu, vreau să fug de realitatea înrobitoare. „Om sunt, am obosit să tot umblu, să flămânzesc, să-ngheț de frig, să bat în poarta cerului și să nu mi se deschidă. Și-atunci, în culmea deznădejdii, într-o noapte, m-a luat Dumnezeu de mână, te-a luat și pe tine Dumnezeu de mână părinte Francisc, și ne-am întîlnit”, își începe povestirea fratele Leo. Îl invidiez, pe câți îi ia de mână Cel de Sus și îi duce la marea întâlnire ? Pesemne că, nouă, ăstora neîndumnezeiți, ne rămâne doar deznădejdea. Nikos Kazantzakis și-a scris capodopera prin 1954, într-o vreme în care Francisc din Assisi redevenea un ideal, căci omenirea se reculegea după ultimul măcel mondial. Austeritatea postbelică își revendica alte modele morale. Astăzi, norodul i-a gonit pe sfinți și a deschis larg porțile cetății ca să-i primească pe barbari. Of, și suntem atât de obosiți, și de flămânzi, și de rebegiți de ger...
Televiziunle se întrec să anunțe din oră în oră ce se petrece la urne. Sunt vânați eroii zilei, candidații, proaspăt ferchezuiți și însoțiți de neveste și copii, familiști exemplari !, gloata trebuie prostită până la capăt. Închid cutia diavolului.
Deschid, în schimb, Suflet în exil, o culegere de texte lansată vineri la târg. Vânez greșeli, cuvinte stâlcite ori stângăcii de exprimare. Hopa, mă izbește un citat pescuit din opera lui J.J. Rousseau: „democrația este imposibilă în sistemul capitalist. Capitalismul este o mostră de injustiție (nedreptate) și tiranie a bogaților împotriva săracilor”. Culmea, dar săracii își votează dintotdeauna tiranii ! Azi e rândul românilor să-și închipuie că sunt liberi și că votul lor înseamnă ceva.
Se lasă seara. Apar primele exit-poll-uri. Unii exultă, alții înjură, cartelul îmbogățiților a câștigat din nou. Adorm și visez că Dumnezeu mă ia de mână și mă trece dincolo de leprozeria cu firmă sclipicioasă, ca toate prefăcătoriile capitaliste.
www.mariannazat.ro
