Sfârşitul săptămânii abia încheiate a stat sub semnul meciului de fotbal România-Italia. Într-o ţară bolnavă, cum e a noastră, un meci ca acesta venea ca un dar neaşteptat. După ce am început să mai digerăm înfrângerea, ne-am trezit mulţumiţi că am putut fi martorii unui asemenea meci, că am văzut Italia – vicecampioana europeană - jucănd la Bucureşti, că l-am văzut pe Del Piero ş.a.m.d. Pentru prima dată, după mulţi ani, n-am simţit nici un moment că aş fi furios la terminarea partidei. N-aveam nici măcar de ce să fiu supărat. M-am obişnuit nedrept de repede cu situaţia că echipa României nu mai e ceea ce a fost. Şi realizasem acest lucru după meciul de la Milano, însă ne-a fost greu să recunoaştem. Pentru că era prea dureros. Am preferat să ne minţim că, o dată cu retragerea celor doi Gică, Hagi şi Popescu, plus “îmbătrânirea” altor câţiva, echipa naţională a României a rămas aceeaşi. Acum ne-am trezit dintr-o dată trăind o realitate necruţătoare: tricolorii formează o echipă cu două clase cel puţin sub cea care a jucat anul trecut Campionatul European. Furia trăită - am să mă întorc de unde am plecat – după meciul cu Italia din Belgia, când am pierdut tot cu 2-0, a fost înlocuită cu o împăcare întâlnită deobicei după o înmormântare. Pentru că meciul cu Italia a însemnat înmormântarea simbolică a echipei care a scos milioane de români în stradă.
Atleta Iolanda Balaş, multiplă campioană europeană şi olimpică, cea care a stabilit de 14 ori recordul mondial, a declarat într-un recent interviu că, după ce a pierdut medalia de aur la Olimpiada de la Melbourne, vreme de patru ani s-a antrenat ca o fanatică. “Munceam până la epuizare – spune Iolanda Balaş -, iar la sfărşitul zilei îmi notam în carnetul de antrenament cuvântul <REVANŞA>. Îl scriam pe fiecare pagină, ca o fanatică”. Peste patru ani devenea la Roma în 1960, campioana olimpică. REVANŞA, ăsta e drumul pe care trebuie s-o apuce echipa de fotbal a României. REVANŞA
