Se tot vorbeşte de restituiri: restituirea caselor, restituirea pământurior, restituirea fabricilor, restituirea restituirilor. Nimeni, absolut nimeni nu pomeneşte de restituirea conştiiţelor. Conştiinţele călcate în picioare vreme de 45 de ani nu interesează pe nimeni. Dar aici comisioanele se măsoară în ani de închisoare, de suferinţă sau pur şi simplu ani de viaţă. Când vine vorba de conştiinţe, numai e nimeni interesat să numere etajele, camerele, hectarele. Nu vine nimeni să propună Parlamentuli să aibă iniţiativa unei legi care să se numască: “Legea restituirii conştiinţelor”. Cum vor putea fi oare despăgubite generaţiile părinţilor noştri şi părinţilor părinţilor noştri? Cine plăteşte, dacă tot vorbim de restituiri, jumătate de veac străbătută de oameni pe semiîntuneric? Cine poate să dea înapoi oamenilor toate averile care puteau fi făcute într-o lume liberă? Cine restituie destineile înecate în mediocritatea unei epoci? Cine mai poate întoarce timpul pentru oamenii de rând, vinovaţi doar pentru că s-au născut atunci când s-au născut? Dacă tot se face atâta tapaj pentru dreptul, spun eu sfânt de proprietate de ce nu se începe cu proprietatea conştiinţelor? Restituirea conştiinţelor nu interesează pe nimeni. Retrocedarea conştiinţelor poate să fie, eventual, un rând pe marea cruce a comunismului. Despre conştiinţe naţonalizate, despre naţionalizarea conştiinţelor n-are timp nici măcar istoria să se ocupe. Conştiinţe curate, conştiinţe marcate, conştiinţe murdare, conştiinţe libere, conştiinţe încărcate, conştiinţe, aşteaptă toate la un loc să fie restituite, retrocedae. Proprietarii, marea majoritate în viaţă, şi urmaşii proprietarilor aşteaptă cuminţi să intre-n posesia lor. Ca un blestem, propria conştiinţă devine cel din urmă dar primit într-o viaţă. Dar care ar fi trebuit să fie primit cel dintâi.
MARIUS TUCĂ
