Înainte de începerea Campionatului European eram croit după ultimele noutăţi în lumea modei să scriu în fiecare noapte despre meciurile desfăşurate în Anglia. Dar după ce am văzut isprăvile băieţilor noştri, cerneala n-a mai vrut să curgă în ciuda eforturilor făcute de Anghel Iordănescu, zis Puiu, de a ne convinge că însăşi calificarea echipei în Anglia a fost un mare şi răsunător succes. Ba, mai mult de-atât, majoritatea celor aflaţi la faţa locului, specialişti, ziarişti şi băgători de seamă, susţine prin telefon sau prin ce pot ei că echipa noastră n-a jucat aşa rău – mâine-poimâine o să spună că au jucat chiar binişor – şi că trebuie să privim optimişti spre viitor. Păi, oameni buni, nu mai privirăm spre viitor, tot la fel de optimişti, vreo cincizeci de ani? Privirăm! E aşa de greu să spunem cu voce tare că echipa n-a jucat absolut nimic şi că dacă cineva s-ar fi întrebat de ce echipa României n-a venit cu antrenorul la această competiţie nu se supără nimeni? Să vină la mine ăla care a descoperit la echipa României o idee de joc, tactică ar fi prea mult spus, şi îi dau şi cămaşa de pe mine. Mă uitam în seara asta la croaţii ăştia mici, talentaţi şi răi, cum i-au făcut pe danezi să-şi noteze în minte anumite scheme de joc, nemaiîntâlnite de ei până acum. Pe bună dreptate, nea Puiu poate să spună că el n-a avut un Suker în echipă, dar noi, răutăcioşi cum suntem, îl întrebăm care echipă? La revedere Puiu, ne revedem în România, căci pentru ca să ajungi în Franţa trebuie să trimiţi cât mai multe capace de Coca-Cola! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
