Protecţia vagabonzilor

Mi-e groază să constat că am devenit imuni la toate grozăviile care se întâmplă în jurul nostru. La sfârşitul săptămânii trecute, pe Stadionul Steaua, o trupă de “badigarzi” s-a năpustit asupra unor jucători ai echipei Rapid pentru a le smulge din mâini steagul clubului. Haidamacii cu pricina erau puşi acolo tocmai pentru a-i proteja  pe jucători şi arbitri. În acelaşi timp, pe undeva pe la mijlocul terenului, un individ cu barbă, angajat să păstreze ordinea, s-a năpustit cu pumnii şi picoarele asupra unui spectator rătăcit pe gazon. Absolut incredibil! Secvenţele de mai sus au fost văzute de o ţară întreagă. Ei şi? Credeţi că le-a păsat vreo clipă celor vinovaţi de producerea acestor fapte icalificabile că au fost văzute de milioane de oameni? Nici vorbă! Ba, din contră, tot ei sunt cu gura mare, spunând că haidamacii care au sărit să bată jucători, fapt nemaiîntâlnit nicăieri în lumea, şi care au doborât la pământ un spectator au procedat corect, nefăcându-şi decât datoria, nimic altceva. Absolut incredibil! Ne întrebăm, că de călcat pe un astfel de stadion nici nu ne trece prin minte, cine se ocupă de protecţia jucătorilor, arbitrilor, ziariştilor şi nu, în cele din urmă, a spectatorilor?  Jandarmii sau “badigarzii” nu ştiu cărei firme de ordine şi pază?  Cine dă ordinele şi cine le execută? Comanda cui este ascultată pe stadion? A şefului jandarmilor din dispozitiv sau a şefului “badigarzilor?” Până să primim noi răspunsuri la aceste înterbări va mai trece eva vreme, atâta timp cât şeful “badigarzilor”, un oarecare Tudorache, ne ameninţă cu judecata dacă scriem că bătăuşul văzut de o ţară întreagă este angajatul lui. Dar al cui e, Tudorache, a lu’ mama? E absolut rgretabil că toate aceste lucruri  se întâmplă pe stadionul unui club al Armatei, dacă mai este al Armatei,  pe stadionul unei mari echipe cu cea mai mare tradiţie în fotbalul românesc. Despre noi, milioane de iubitori ai fotbalului, ce să spun? Că, după ce am văzut fazele cu pricina, ne-am culcat liniştiţi fără să ne pese? Nici măcar în gând nu mai ştim, nu mai avem curajul să ne revoltăm. Vai de nefericirea şi neputinţa noastră!