Propriul meu stăpân

Un prieten care patronează o afacere în România se enervează cumplit când aude pe cineva spunând că vrea să fie propriul său stăpân. Când spun că vor să fie propriul lor stăpân, românii se gândesc să aiba propria lor afacere, să fie patroni cu alte cuvinte, să nu mai lucreze pentru nimeni, doar petnru ei. Prietenul meu îmi spune că de când e “propiul lui stăpân” a devenit cel mai mare servitor. În primul rând al lui - “propriul lui stăpân”, al problemelor pe care le are firma sa, al clienţilor săi şi nu înultimul rând al angajaţilor pe care trebuie să-i plătească lună de lună. “Să-i văd eu pe ăştia care vor să fie <proprii lor stăpâni> în  ziua în care trebuie să dea salariile”. Cică te apucă o teamă, dar şi un fel de disperare, sentimente pe care nu le-a avut niciodată înainte de a deveni “propriul su stăpân”. Şi îi vine să se angajeze orice, paznic, chelner, orice, să uite că a ajuns vreodată “propriul său stăpân”.
Pentru că odată ajuns stăpânul tău înseamnă o enormă responsabilitate – responsabilitatea faţă de stăpânul tău, care, îngrozitor, eşti chiar tu – mult mai multă muncă, mult mai multe griji, în plus sunt grijile celor care lucrează pentru tine ş.a.m.d. Libertatea de a fi propriul tău stăpân costă mult mai mult decât libertatea de a fi servitorul oricui.