MOTTO:
„Totul e îndoielnic
Chiar şi ochii acei.
Poate nu-s ai iubitei,
Poate-ai altei femei.
Totul e îndoielnic
Chiar şi rana.
Poate că nu o port eu,
Poate că mama.
Totul e îndoielnic
Chiar şi izvorul.
Poate că nu el se-aude,
Poate că dorul.”
Grigore Vieru, M-a strigat cineva?
Era o vreme în care dragostea se cuibărise în mine, năvalnică, copleșitoare, răscolitoare... Și eu îi spuneam iubitei... și ea îmi spunea mie...
„Nu-i nimeni... nimeni să ne vadă şi să ne-auză -
Nu pleca!
Dă-mi degetele-ţi inelate să le sărut ca şi-altădată,
Dă-mi degetele-ţi inelate -
Poeme-n pietre nestemate -
Vreau să le-nvăţ pe dinafară şi să le cânt,
Dă-mi mâna toată,
Căci nu-i în tot salonul alta, aşa, la fel cu mâna ta.
Rămâi cu mine toată seara...
Ce-ţi pasă dac-o să sfârşească
Orchestra valsul?...
Tu nu ştii
Că nu-i în tot salonul altul la fel ca mine să iubească?
Deschide-ţi braţele -
Altarul în care mă-nchinam alt'dată -
Deschide-mi braţele şi prinde-mi în ele braţele-obosite,
Apleacă-ţi gura-nsângerată,
Şi sărutările-ţi aprinse înseamnă-le pe-obrazu-mi pal.
Înseamnă-le la rând, să-mi steie pe veci de pază,
Neclintite,
Ca păsările legendare pe malul lacului Stymfal!...”[1]
Anii au trecut pe nesimțite, brațele s-au veștejit, sărutările s-au uscat pe buzele pustiite, doar lacul a rămas neclintit. Amintirea clipelor de demult își pierde pe fiecare zi ce trece conturul, limpezimea. Oi fi fost eu atunci ? M-au încolțit incertitudinile...
„Îmi atârnă la fereastră
Iarba cerului, albastră,
Din care, pe mii de fire,
Curg luceferii-n neştire.
Sufletul, ca un burete,
Prinde lacrimile-ncete
Ale stelelor, pe rând,
Sticlind alb şi tremurând.
Scama tristeţelor mele
Se-ncurcă noaptea cu ele,
Genele lui Dumnezeu
Cad în călimarul meu.
Deschid cartea: cartea geme.
Caut vremea: nu e vreme.
Aş cânta: nu cânt şi sunt
Parc-aş fi şi nu mai sunt.
Gândul meu al cui gând este?
În ce gând, în ce poveste,
Îmi aduc aminte, poate,
Că făcui parte din toate?
Scriu aci, uituc, plecat,
Ascultând glasul ciudat
Al mlaştinii şi livezii.
Şi semnez: Tudor Arghezi.”[2]
Citesc și recitesc poezia argheziană cu încântare crescândă, de parcă aș fi scris-o eu. Așa că îmi iscălesc numele într-o închipuire copilăroasă, numai că trebuie să schimb nițeluș versurile la final:
Scriu aici, uituc, plecat,
Ascultând glasul ciudat
Al mlaștinii pe-nserat,
Și semnez: Marian Nazat.
Mă iartă, poetule drag, m-am lăsat ispitit de jocul versificator !
Scuturat de îndoieli, privesc în urmă strigând către cei care vin, inocenți și tineri, mustind de viață, de iluzii, de dorință:
„da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine și pentru toți
ceilalți
pe care nu-i cunosc
rămâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiți
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pământ
nu ne lăsa să înghețăm
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
dă-ne iar un semn de viață
mult mai târziu din marginea pădurii
din pădurea memoriei
țâșnește deodată
întinde-ne mâna
salvează-ne.”[3]
Mă ard degetele de la atâta așteptare și în jur nu văd decât puzderia de mâini întinse către dragostea ce se încăpățânează să nu se mai arate...
