Primarii din România se împart în mai multe categorii. Noi, astăzi, ne vom ocupa de primarul oraşelor mari şi foarte mari. Primarii acestor oraşe au fost aleşi, desigur, în mod democratic, pe listele de partid care puteau fi foarte uşor asemănate cu listele de butelii de pe vremuri. Că primarul trebuie să fie un bun gospodar, chestia asta o ştie toată lumea, mai puţin cei aflaţi pe listele sus amintite. El, candidatul, s-a pus pe liste, s-a propus cam la genul „… mamă fie ce-o fi!” Cei mai mulţi dintre viitorii primari au fost oameni simpli, din popor, oameni normali care ieşeau la un păhărel cu băieţii, se înghesuiau la coadă la carne, se duceau la stadion, uneori la sfârşit de săptămână dădeau o fugă la ţară să mai ia o găina ş.a.m.d. Asta până când au simţit sub partea dorsală jilţul de primar. Primarul nostru a devenit din acel moment plin de maniere! De la maniera de a nu fi la telefon, pentru x sau y, până la maniera de a da „bună ziua” de la secretar de stat în sus, de la maniera de a înjura birjăreşte pe cei care cer case, până la maniera de a înfuleca la cele mai bune restaurante. Toţi primarii de oraş sunt graşi, stresul desigur, veşnic transpiraţi, cu buzele unsuroase de parcă s-ar ridica mereu de la masă. Rumen în obraji, cu degetele groase, uneori nu strică un ghiul, primarul de oraş nu suportă transportul în comun nici pe vederi! Şi-a vândut „Dacia 1100” cumpărându-i o haină de blană soţiei care, de cele mai multe ori, face şi desface treburile în oraş. Sunt multe de spus, dar mă presează timpul şi banii. Încă mai aştept să se nască primarul ăla slab, palid, nebărbierit, având ca secretară o fată de cartiter, cu un birou fără aer condiţionat şi cu o ferestră care să dea în stradă, primarul ăla căruia să-i aducă nevasta mâncare cu sufertaşul, cu copii care să se mândrească de tatăl lor că e primar… Până atunci să ne trăieşti Pomponiule, Bârzoiule etc. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
