A fost odată un microfon care creştea într-o zi, cât altele în zece. Era un microfon mare, frumos, care avea un lipici la politicieni, mai ceva ca telefonul celular. Dacă microfonul ăsta era peste mări şi ţări, nu era politician care să nu facă pe dracu-n patru ca să nu ajungă la el. Partea mai proastă era că el, microfonul, era singur pe când politicienii care voiau să sufle-n dumnealui erau cu zecile! Şi poate aşa singur cum era, ar fi făcut faţă la atâtea guri flămânde ce doreau să se adreseze poporului, pe rând însă, nu toate odată. Şi atunci Dumnezeu, pentru a rezolva această problemă, se gândi să facă pentru fiecare politician câte un microfon mai mic. Zis şi făcut. Bucuria fu mare la început, politicienii nu-şi mai încăpeau în Cielo-uri de fericire, se trezeau noaptea, scoteau microfonul din cutiuţă şi începeau să vorbească la el până când îi prindea Revoluţia sau cine ştie ce scumpire de preţuri. Ce să mai vorbim, iubite cititor, se lăsase un consens peste ţară cum nici în Linchestein nu găseşti. Şi tot aşa până când, într-o zi, feciorul de împărat organiză o mare adunare populară la Ţebea. Însă acolo, la Ţebea după ce fiecare politician îşi scoase microfonul, ţine-te discursuri. Toate bune şi frumoase până aici! Numai că, tot vorbind ei într-una, îşi dădură seama că un singur vorbitor se-auzea, pentru că un singur microfon funcţiona. Şi-am încălecat pe-o priză şi v-am spus povestea aşa. N-are „ştecher” microfonul ăsta! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
