Spectacolul oferit de Steaua miercuri seara a fost desăvârşit. Am trăit acest spectacol pe viu, la faţa locului. Acolo unde publicul a fost arcul ce a făcut să ţâşnească ca o săgeată, atunci când nu mai credea nimeni, echipa. Oamenii veniţi la stadion n-au fost, îndrăznesc să spun, cel de-al doisprezecelea jucător, ci mult mai mult: au fost inima echiei. Aşa cum antrenorul Stoichiţă a fost creierul, Lăcătuş sufletul, iar Denis Şerban respiraţia, echipa devenind astfel ajutată de public o fiinţă în carne şi fotbal.
Se crease acolo, în acea seară, sub norii negri şi ameninţători, un popor care n-a vrut, cu o dârzenie tipic românească, să iasă învins într-o bătălie numită fotbal. Un popor a cărui soartă fusese dinainte hotărâtă. Cei trimişi la faţa locului, arbitrii bătăliei, cavalerii negri şi spaniolii, putem să le spunem Stalinos Ribebtroppez, Molotovos, veniseră să înfăptuiască înfrângerea noastră. Şi era cât p-aci să reuşească! “Poporul” de pe Steaua n-a ştiut, însă, să piardă. Obişnuit să strângă din dinţi atunci când îi este mai greu, el începe încet-încet să uite ce înseamnă îngfrângerea. Şi mai e ceva: “poporul” strâns miercuri seara pe acel stadion a uitat de reforma Cabinetului Ciorbea, de greutăţile de zi cu zi, de suferinţele vieţii de tranziţie. Ce supapă extraordinară poate însemna spectacolul fotbalistic pentru Puterea de la Bucureşti! Doar câteva locuri de felul celui dintre Steaua şi Paris Saint Germain şi România nu va mai avea marşuri, greve, demonstraţii. Şi dacă într-un târziu se va face şi reforma, atunci chiar că nu ne va mai opri nimeni să câştigăm Liga Campionilor.
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
