Ieşisem cu o fată frumoasă în oraş, tocmai o luasem de nevastă, şi luam în picioare drumurile de miere, atât cât pot fi ele de dulci, ale oraşului. Furaţi la un moment dat de convorbirile de primăvară ne-am trezit în nişte locuri pe care nu ştiam de unde să le luăm. Ca orice băiat de la ţară, am întrebatpe primul trecător, o bătrânică rămasă parcă pe străzi de la începutul secolului,cum putem ajunge la Piaţa Universităţii. Bătrânica a tresărit şi, scuturându-se de secolul de pe umerii săi, a înterbat mirată: “Piaţa Univesităţii? Poate aţi vrut să spuneţi Piaţa Churchill! O luaţi pe strada asta şi în capăt, pe lângă casa cu turnuri faceţi la stânga şi o să ajungeţi exact unde v-am spus”. Buimăcit m-am uitat la fata de lângă mine să văd dacă nu cumva era o altă soţie, dacă nu cumva nu greşisem viaţa, secolul, oraşul. Era Bucureştiul anului 1997, nici o îndoială. Întreb un alt trecător de Piaţa Rosetti. Mirare acelaşi semn de întrbare: “Rosetti?! Poate vreţi să spuneţi Den Xiao pung! Sau paote vreţi să vă îndrum spre PiaţaRoosevelt. Nimic mai simplu: o luaţi…!” “Nu vă mulţumesc, mă descurc singur! Spuneţi-mi Piaţa Tien An Men încotro e?” “Simplu: a doua la dreapta, după ce faceţi prima la stânga. Ne-am aşezatpe prima bancă întâlnită în cale, în apropierea unei pieţe ce ne părea cunoscută. Întorc capul şi citesc pa tăbliţa de lângă mine: “Piaţa Charles de Gaule!” Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
