Lucrurile în ţară mergeau prost, chiar foarte prost, democraţia parcă nu se mai consolida. Cu toate că noi, românii, de câte ori venea vorba de România, ieşeam în faţă, ca brazii cu capitalismul pe piept. În timpul ăsta, totuşi, democraţia îşi vedea de treaba ei, mergea înainte numai că îi lipsea ceva pentru a fi consolidată pentru totdeauna. Şi atunci a venit o dimineaţă în care mi-am dat toată suferinţa de care eram eu în stare pentru ca ea, tanti democraţia, să devină stăpână în Carpaţi. Mi-am dat pentru ea piatra de la hotarul dintre agonie şi extaz: piatră la rinichi. Dacă aş fi ştiut vreodată că pentru consolidarea ei trebuie să te urci pe pereţi de durere, să muşti de marginea patului, să te rogi să ţi se facă injecţie după injecţie, ba chiar ca ultimă soluţia să te laşi dominat de perfuzii, deci, dacă aş fi ştiut toate astea eram de mult pe o insulă pustie unde singurele pietre ştiute ar fi fost pietrele de aprins focul. Băieţii care o să candideze pe la Senat, Camera Deputaţilor sau Preşedinţie trebuie să ştie de pe acum că atunci când o să mă prezint la vot, în acel moment o să port la mine toată suferinţa cauzată de piatra asta pe care am pus-o la temelia democraţiei. Şi dacă ei n-o să ţină cont de asta, atunci o să le fac o urare de-o să vină în genunchi la mine ca să-i iert: „câte pâini o să ne lipsească de pe masă/atâtea pietre la rinichi s-aveţi voi în casă…” Bună dimineaţa, piatră care ai fost la rinichi…
MARIUS TUCĂ
