Ieri, într-un cotidian central, am citit un titlu care m-a pus pe gânduri: “Patriotul Ilaşcu a trecut cu peste 100 kilometri la oră pe lângă cei care veniseră să-l aştepte la graniţă”. Ce vrea să spună acest titlu? Că senatorul Ilie Ilaşcu, şI patriot pe deaspra, se afla la volanul unei maşini, eventual cu spume la gură, gonind cu peste 100 kiloemtri la oră. Incredibil! Nici n-a fost eliberat bine – după nouă ani de pucşărie grea - şI acum aleargă aidoma unui nebun pe şoselele patriei. Ce l-o fi făcut pe Ilie Ilaşcu, i-aş întreba pe colegii mei, să treacă pe lângă cei care veniseră să-l aştepte la graniţă cu peste 100 kilometri la oră? Calitatea sa relativ nouă, de cetăţean al României? Sau poate cea de senator al Partidului România Mare? Ce l-a îndemnat să apese atât tare banala pedală de acceleraţie? Nerăbdarea de a ajunge la Bucureşti pentru a-i vedea pe Iliescu, Năstase, Vadim? Pot colegii mei să răspundă la aceste întrebări? Sau n-au putut să le formuleze şi atunci au răspuns la una singură, pe care şi-au pus-o în grabă: “Cu ce viteză a trecut patriotul Ilaşcu pe lângă cei care veniseră să-l aştepte la garniţă?” Sunt multe de spus, dar ne mulţumim să consemnăm că libertatea lui Ilie Ilaşcu se anunţă, absolut incredibil, într-un fel, la fel de grea ca închisoarea. Că-şi trăieşte de câteva zile libertatea cu peste 100 kilometri la oră. Cu sau fără voia lui. O libertate trăită într-o lume străină lui - patriotul Ilie Ilaşcu. Devenit în scurt timp o pradă, un vânat, un fel de trofeu pe care se bat mai mulţi să-l pună în vitrinele lor gaole şI prăfuite. Numai că, vorba colegilor mei, cum a trecut încoace graniţa cu peste 100 kilometri la oră, la fel o poate trece şi înapoi şI atunci, probabil, n-o să-l mai aştepte nimeni la graniţă. La noi. Dincolo nu se ştie niciodată!
