Peisaj de piatră

Stătea aproape nemişcat şi privea marea. Tocmai dincolo de linia orizontului, unde vedea ca-n vis nişte vălătuci albi. Erau valuri înalte care se spărgeau în larg, risipindu-se cu totul până să ajungă la ţărm. Din când în când, închidea ochii obosiţi de atâta depărtare şi se cufunda în timp parcă pentru a lua aer, trezindu-se într-un peisaj pe care nu-l uitase niciodată, un peisaj care-i fusese pictat în sânge. Nici vremurile, nici marea şi nici măcar oamenii nu reuşiseră să i-l destrame vreodată. Îşi aducea aminte ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat între timp, ca şi când cei aproape 60 de ani care trecuseră n-ar fi existat. Îşi aducea aminte peisajul care făcea cât o viaţă de om. Şi atunci, ca şi acum, privea marea din acelaşi loc.

De-acolo de pe mal, de unde începea domol coasta unui deal, din faţa casei de piatră. Era casa lui şi lângă ea încă una, tot la fel, de piatră, amândouă singurele case de pe un ţărm sălbatic.

Atât de sălbatic, încât la prima vedere nici nu observai cele două case, din cauza vegetaţiei care cucerise coama acelui deal ce se ridică deasupra ţărmului. Şi pe când ţipetele pescăruşilor de demult îi răscoleau amintirea, era trezit de forfota oamenilor care mergeau la plajă. Deschise ochii, rămânând aproape instantaneu fără aer, şi plonjă dintr-o dată înapoi în timp, în peisajul celor două case din piatră care străjuiau singure marea. Pe atunci, nici măcar epava care avea să devină mai târziu comun[ locului nu exista. Nimic în afară de marea care, privită de undeva de sus, părea acoperită de coama acelui deal pe care stăteau bine înfipte cele două case de piatră. Puterea lor slăbise încet-încet, o dată cu trecerea timpului, şi totuşi ele transformaseră amintirea lui cu totul într-o amintire de piatră, cu tot cu mare, o stâncă uriaşă albastră, cu tot cu orizont, care părea o scoică lungă sidefie, iar lumina de calcar alb era peste tot şi nicăieri. Poate doar cerul să fi încercat o răzvrătire în acest peisaj, semănând cu o piatră ponce azurie, pusă parcă deasupra mării, ca să nu se mişte de acolo. De-acolo din amintirea lui de piatră. Şi-n ultimele minute refuzase să mai deschidă ochii, cu toate că zgomotul din jurul lui devenise unul de iarmaroc, tocmai pentru că el vedea dincolo de pereţii de piatră privind marea învolburată, prin ferestrele un pic mai mari decât un hublou. Erau zilele acelea când vara era pe sfârşite şi toamna cotropea cu tot cu mare ţărmul, aruncân-du-şi valurile până sus, aproape de coama dealului. Şi mai erau acele zile de iarnă când singurătatea din faţa şemineului şi din faţa mării era cel mai frumos cadou pe care ţi-l poate face viaţa. Era fericirea lui în stare de piatră, fericirea lui de piatră! Şi locul ăsta binecuvântat de Dumnezeu devenise, o dată cu trecerea anilor, o mahala a kitschului, coama dealului fiind acoperită de tot felul de case care semănau mai degrabă cu nişte clădiri de birouri, termopane şi iar termopane, multă mizerie, zgomot şi, mai ales, foarte mulţi oameni. De-asta şi luase hotărârea să nu mai deschidă ochii, dorind să se scufunde pentru totdeauna cu tot cu case în pământ, în amintirea sa de piatră.