La „kilometrul 35” de pe Şoseaua Bucureşti-Piteşti o faci la stânga şi ajungi pe malul Argeşului. Şoarecele de birou, care sunt, a simţit nevoia o dată la cinci ani să meargă la râu, să se lase scăldat de singurul Soare care-l aveam aci, pe pământ, să se arunce în apă şi să meargă cu picioarele goale pe pietriş Colea, pe mâna stângă cum te uiţi spre Bucureşti, un părâiaş colo, pe mâna dreaptă Argeşul, curgând în linişte ca nu cumva să supere prea tare pământul, iar între ele o fâşie de nisip pe care ne-am aşezat tabăra de vară. Soarele tocmai încheiase un armistiţiu cu norii, locul devenise unul în care nu se mai întâmpla nimic, apa ducea la vale duhul lui Manole la întâlnirea cu sufletul Anei. Poezia îşi făcuse culcuş în nisip când, deodată veniră ei. Coborâră din două maşini, să fi fost vreo cincisprezece. Malul celălalt se umplu cât ai zice fâţă, erau câtă frunză şi iarbă de parcă venise un autobuz. Copii, o droaie, bărbaţi şi femei trecuţi de prima vârstă şi binenţeles, de greutate, la propriu. Dacă închideai ochii şi uitai pentru o clipă unde eşti, ziceai că venise bâlciul peste tine. Şi măcar dacă ar fi stat pe malul apei şi ar fi spus poezii. Dar ei zbierau cât îi ţineau gura, de parcă atunci se dăduseră jos din copac. Trei dintre ei mai bărbaţi şi mai ai dracu’ trecură apa şi până nu puseră mână pe sânul unei blonde care făcea plajă fără sutien, întinsă pe un şezlong, nu se lăsară. „I-am pus mâna pe ţâţă, bă! Am câştigat pariul”. Săraca fată, rămăsese perplexă. Ţopârlanii reuşiră să bage şi soarele în nori, se nămoliseră din cap până-n picioare şi… Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
