MOTTO:
”Adevărata noastră patrie este pielea noastră.” Curzio Malaparte, Pielea
„Ziua murea, soarele se scufunda în pământ, în adâncul orizontului. Ultima văpaie a soarelui lumina trandafiriu și transparent”[1] turlele aurii ale catedralei de peste drum. Viața începea iarăși să palpite, traumatizată, umilită. Și, am aflat-o demult, „după orice război, după orice revoluție, așa cum se întâmplă după o perioadă de lipsuri sau după o epidemie, se știe că moravurile decad.”[2] Cum se vor petrece lucrurile în viitorul apropiat habar n-am, totul a devenit impredictibil, nimeni nu e în stare de previziuni cât de cât serioase. Trăim angoasant și nevrotic un provizorat pandemic al cărui final nu poate fi anticipat. Da, căci „durerea înnebunește lumea”[3], și nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. Iar în crizele de nebunie colectivă soluțiile sunt dominate de instinct, nicidecum de rațiune. Deocamdată, omul secolului 21 n-a găsit ca leac decât izolarea, înveștmântată în straiele înșelătoare ale unei manipulări cum alta n-a mai existat vreodată. Însingurarea ca armă defensivă în fața virusului care a întors pe dos o planetă întreagă. În definitiv, păpușarii mondiali, fini cunoscători ai firii omenești, n-au greșit deloc, fiindcă „solidaritatea nu este un sentiment creștin.”[4] Nu, deoarece „Hristos le cere oamenilor milă, nicidecum solidaritate.”[5] Dezbinarea e proclamată colac de salvare a comunității internaționale, culmea, în plină hegemonie a rețelelor de socializare, ce mai paradox ! Scăparea stă în gesturile individuale, supraviețuirea se va face pe cont propriu, iar nu la grămadă. „Păziți-vă pielea!” ni se repetă obsesiv de vreo trei luni și, deodată, dușmanul epidermic ne torturează satrapic clipele, liniștea, sănătatea... Ah, vorba lui Curzio Malaparte, pielea, „pielea noastră, această piele blestemată. Nici nu vă puteţi imagina de ce este în stare un om, de cât eroism şi de câtă infamie este în stare el ca să-și salveze pielea. Asta, pielea asta scârboasă, vedeţi? (Şi spunând acele cuvinte, mi-am prins cu două degete pielea de pe dosul mâinii şi trăgeam de ea.) Cândva oamenii sufereau de foame, îndurau tortura, chinurile cele mai teribile, ucideau și mureau, sufereau şi îi făceau să sufere pe alţii pentru a-și salva sufletul sau pentru a salva sufletul altora. Puteau fi în stare de toate înălţările şi de toate înjosirile pentru a-şi salva sufletul. Nu doar al lor, ci şi al altora. Astăzi oamenii suferă și îi fac pe alţii să sufere, ucid şi mor, săvârşesc lucruri minunate şi lucruri îngrozitoare nu pentru a-şi salva sufletul, ci pentru a-şi salva pielea, propria piele, doar pentru ea. Oamenii cred că luptă şi suferă pentru sufletul lor, dar în realitate se luptă și suferă pentru pielea lor, doar pentru pielea lor. Restul nu contează. Astăzi poţi fi erou pentru un lucru de nimic. Pentru un lucru urât. Pielea umană este ceva urât. Uitaţi-vă. E un lucru scârbos. Şi gândiţi-vă că lumea este plină de eroi gata să-şi sacrifice viaţa pentru un asemenea lucru.(...) Nu puteţi nega că astăzi, în Europa, se vinde totul: onoare, patrie, libertate, dreptate.(...) Cine ştie! am răspuns în şoaptă, nu este vorba de a fi un om onest, nu înseamnă nimic să fii o persoană cumsecade. Nu este o problemă de cinste personală. Civilizaţia modernă, acest război fără Dumnezeu, îi obligă pe oameni să dea atâtă importanță pielii lor. Până la urmă, doar pielea contează. Singura care poate fi atinsă, singurul lucru care nu poate fi negat este pielea. Este singurul lucru pe care îl avem. Care este al nostru. Lucrul cel mai muritor care există pe lume. Doar sufletul este nemuritor, vai mie! Dar ce mai contează sufletul astăzi, la urma urmei? Doar pielea este cea care contează. Totul este făcut din piele omenească. Nu se mai luptă pentru onoare, libertate, pentru dreptate. Se luptă pentru piele, pentru pielea asta scârboasă.(...) Trebuie să fim oamenii vremii noastre. Când este timpul să fim ticăloşi, atunci să fim ticăloşi până la capăt.”[6] De ce nu ?
Chiar, cum o arăta capătul acela? Mă frământ degeaba în acest timp al ticăloșiei pandemice. Revolta mea e de-a dreptul comică și inutilă, nu-mi folosește la nimic nici măcar mie... Ușor-ușor, cerul și-a schimbat culoarea... „Marginea orizontului era trandafirie și transparentă, asemenea unei coji de ou; părea cu adevărat un ou, în fundul orizontului, un ou care ieșea încet din pântecul pământului”[7]... Zău că i-aș sparge coaja, împins de curiozitate, dar renunț, dacă din găoacea aceea nemaivăzută și nemaiîntâlnită iese alt monstru? Cu botniță și mănuși, urlând la mine să stau în casă și să mă spăl întruna pe mâini? Bleah, pielea asta blestemată, pe care am învățat silnic să o urâm inconștient și să o păzim deopotrivă ca pe ochii din cap...
