La ora la care pixul meu se străduia din răsputeri să scrie articolul pe care îl citiţi acum, după cafeluţă, eu mi-am permis, ca orice om care munceşte, o pauză. Vă întrebaţi probabil ce-mi trebuia mie o pauză când puteam să-mi iau un concediu, o vacanţă sau chiar câmpii. Ei bine, vă spun eu, pauza e cu totul altceva. E un lucru cu care te întâlneşti de mai mlte ori în viaţă, dar care, de fiecare dată, vine coafată în alt fel. Şi stă puţin. Extrem de puţin. Chiar şi când îţi petreci cu ea o oră, două, pauza tot cinci minute durează. Chiar dacă îi oferi o ţigară, un hamburger, o apă mineală, ea nu-şi prelungeşte şederea. Acum, pentru că am vorbit de pauză aşa, la modul general, să nu cumva să vă închipiţi că toate pauzele sunt la fel. Nu! Ele depind foarte mult de cine le ia, de proprietarii lor adică. Cum? Să fiu mai explicit? Uite sunt, na! Să luăm ca exemplu o pauză de parlamentar, chiar dacă nu e cel mai nimerit.
Pauza asta de parlamentar, toată lumea ştie, dar nu vrea să recunoască, durează mai puţin decât o pauză de alegător. Şi se întâmplă mult mai des. Iar locul ei de desfăşurare nu se mută de la bufetul Parlamentului decât dacă, Doamne fereşte, bufetul e închis. Asta e pauza de parlamentar. Dar, pentru că ştiu că un singur exemplu nu vă ajunge decât pentru jumătate de ceaşcă de cafea, vă mai dau unul ca să terminaţi ce aţi început. Aşa că să luăm la analizat pauza de alegător. Spre deosebire de cea de parlamentar ea durează mult mai mult, adică patru ani, cu posibilitatea prelungirii ei şi în ziua alegerilor. După care ciclul se reia. Şi noi ne stoarcem creierul să aflăm de ce trăim prost. Iar în pauze dăm vina unii pe alţii fără pauze. Nimeni, însă, nu-şi dă seama că vinovate sunt numai şi numai pauzele. Că nu sunt la fel. Cum? Nu sunteţi de aceeaşi părere? Oricum, nu mai contează, că pauza s-a terminat. Acum mă apuc să-mi scriu articolul. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
