Azi-noapte, Cristos a înviat din nou. Neprihănit și gata să se sacrifice pentru niște semeni tot mai înstrăinați de cazna Lui. Islazul s-a trezit parcă mai smerit. Dimineața asta are ceva magic, o cuvioasă lumină picură din cerul în care Isus a urcat ca să scape de noi.
Stau pe o bancă, la marginea satului. Sunt singur, în jur nici țipenie de om. Privesc în față malul bulgăresc, abrupt și alb. Ne desparte Dunărea, sclipicioasă în soarele fraged. Plopii freamătă, răscoliți de un vânticel primăvăratic. Un cuc s-a pus pe cântat. Altul îi răspunde dintr-un dud. Ce pasăre ciudată ! Perversă, misterioasă... Zăvoiul e mai verde ca oricând. Tremură, se înfioară, foșnește, șuieră. Pe deasupra mea trec în zbor rândunele. Și țipă, și-mi dau târcoale. O barză planează lin la doi pași. Își scutură aripile și adulmecă. Și-a ridicat ciocul și așa, semeață, pășește maiestuos. Este regina micii curți sălbatice. Două capre s-au tolănit în iarbă și-și rumegă plictiseala. Le ține isonul un măgar solitar, durduliu și posac. Cineva l-a legat de un țăruș și bietul animal ar vrea să se încure, dar funia îl împiedică. La fel trăiesc și oamenii, priponiți de pari înfipți de destin... Fără să știe, amăgindu-se zi de zi că sunt liberi. S-au stârnit mierlele în sălciile de la Vâltoare, și pupezele, și privighetorile, și ciocârliile... Cârduri de cormorani trec în Calnovăț, grăbiți și tăcuți. Raiul s-a pogorât aici, copleșindu-mă, tulburându-mă, paralizându-mă.
„Cristos a înviat !” aud ca prin vis vocea cuiva. Mă dezmeticesc brusc. Lângă mine s-a așezat un bărbat înalt și subțirel. „Adevărat a înviat !” îi răspund, puțin încurcat și iritat. Insul mă cercetează atent, cum numai țăranii din partea locului o fac. Îl simt nemulțumit de constatare. „Parcă vă cunosc, v-am văzut pe undeva, sigur vă cunosc”, mă ia cu binișorul. „Poate din sat”, îi intru în joc, șovăielnic și aricios. „Sunteți din Islaz ?” mă ochește direct. „Pe jumătate”, îi prelungesc înadins așteptarea. „Eu am 57 de ani, dumneavoastră ?”, încearcă o apropiere, iscodindu-mă neîncetat. Suspicios și viclean. „55”, îmi recunosc suirea în vârstă. Nu e satisfăcut pe de-a-ntregul și, de aceea, mă întoarce pe toate fețele. „Da´ cum vă cheamă ?, ca să putem începe o discuție !” îmi dă lovitura finală. Îi spun numele și... discuția începe. Auzi, „Cum vă cheamă ?, ca să putem începe o discuție !”, ce mai grozăvie de inteligență originară ! În veci n-aș fi reușit să-mi imaginez o asemenea construcție lingvistică. Islăzenii au o istețime rară, spectaculoasă și ascuțită, de multe ori agresivă, impertinentă. Mi-am amintit că odată, la tinerețe, un bătrân m-a povățuit ca nimeni altcineva, deși atunci nu l-am înțeles decât pe sfert. Cică în viață „să nu crezi tot ce vezi, să nu spui tot ce știi și să nu faci tot ce poți !”. Filozofii pe care i-am citit mai apoi nu l-au întrecut în concizie și adâncime pe înțeleptul cu patru clase, nici pomeneală ! Risipire de vorbe și pedanterie goală, sofistică inutilă...
Sunt la Islaz, stau pe o bancă, în prima zi de Paști, și sufletul a devenit neîncăpător, cum să cuprindă atâta splendoare ? Necunoscutul a plecat să taie lăstari din crângul de alături. Îl petrec cu privirea. Merge deșănțat. Alegoria unei lumi care se duce, se duce întruna, dispare, moare... În stânga mea, la câțiva metri, în 1877, a pierit întâia victimă a Războiului de Independență. Florea Blejan se numea nefericitul erou fără vină. Cei de azi l-au uitat, prezentul are alte griji și alți „eroi”. Independența a devenit un cuvânt blasfemiator și e periculos să-l rostești în public. „Să nu crezi tot ce vezi, să nu spui tot ce știi...” Și totuși, de unde aflase islăzeanul acela adevărul acesta înainte ca omenirea să o ia razna și să inventeze corectitudinea politică ?
Măgarul s-a sculat și trage de funie, i s-a urât să se supună, lovește cu copita în țăruș. Degeaba, dobitocul are soarta pecetluită... Renunță și paște resemnat. Plescăie zgomotos și nu-i pasă că Isus Cristos a înviat iarăși, după ce îl descălecase în Ierusalim.
