E dimineață la Paris. Și toamnă. Blândă, strălucitoare, cu soare nebănuit de vital. Coloana din Place Vendôme a încăput iarăși pe mâna chirurgilor în piatră, care o tratează de multele-i hernii. Vânturile și umezeala i-au măcinat vertebrele, căci timpul nu iartă pe nimeni. Acolo, în faimoasa piață, la nr.12, într-o casă înaltă, la capătul a patru zile și patru nopți de agonie, s-a prăpădit, la 17 octombrie 1849, fragilul compozitor Frédéric François Chopin. Așa citesc pe o placă prinsă pe peretele clădirii, cândva sediul Ambasadei Rusiei. Rămân nemișcat minute în șir și mi-l imaginez pe compozitor murmurând necontenit numele mântuitorului Isus și al Mariei și sărutând crucifixul abatelui Jalowicki. Pentru ca la sfârșit să rostească iluminat cuvintele Je suis dèja à la source du bonheur.1 Nu înainte de a o ruga pe frumoasa contesă Potocka să-i cânte un psalm de Marcello. „Bietul băiat a murit martirizat de preoții care l-au făcut să îmbrățișeze sfintele moaște”, îi mărturisește Pauline Viardot romancierei George Sand. Și „Toate acele grandes dames din Paris care s-au crezut obligate să vină, leșinaseră în camera luată cu asalt de tot soiul de desenatori care făceau în mare grabă schițe, iar un dagherotipist voia să mute patul lângă fereastră pentru ca muribundul să fie în bătaia soarelui”.2 Sunt la doi pași de camera aceea, dar ne despart 166 de ani... Cineva spunea că „muzica a încetat să mai fie pentru el o artă, a devenit un sentiment”3. Mă simt copleșit, sentimentalul din mine se clatină ca o frunză mușcată de brumă. Undeva, în zare, cineva se joacă pe clapele unui pian, candid și grav, deopotrivă. Aerul devine, dintr-odată, irespirabil. Miroase a formol. Clipele s-au îmbolnăvit de tuberculoză. Îmi fac semnul crucii și plec mai departe.
*
Pe rue Saint Honoré, aproape de Louvre, este biserica La Madeleine, în care a fost înhumat, la 1 octombrie 1684, poetul Pierre Corneille, „contemporan al tuturor timpurilor”. Și unde i s-a cântat Requiem-ul de Mozart lui Chopin, la înmormântare. E o foșgăială de nedescris aici, în inima Orașului-luminilor.
„Se cere să cunoști mai bine - acest Paris;
Foiește de sforari - și chipul lui de vis
Nu-i veșnic adevăr, să nu nutrești speranță,
Se lasă mulți prostiți, ca orișiunde-n Franța;
Și, printre rafinați cu spiritul profund
Ca orișiunde, mulți neisprăviți s-ascund.
Învălmășiți, nu-s toți doar un pământ și-o apă
Căci vin nenumărați, de orice soi și teapă”.4
Între ei și eu, sosit dintr-o altă metropolă cu sforari, neisprăviți și rafinați, semn că nicăieri și nicicând n-a fost altcumva...
1Eu sunt deja sursa fericirii
2Frédéric François Chopin – Muzica unei vieți (corespondență)
3Idem, replica îi aparține contelui Albert Grzymala, „prietenul tuturor artelor”
4Pierre Corneille
*
Apropo, dramaturgul își câștigase titlul de poet oficial al Curții. Mai întâi prin grija cardinalului Richelieu (căruia îi scrie că îi datorează „tot talentul și reputația de care se bucură”), iar mai apoi a lui Mazarin, pentru care creează o Închinare în versuri. Nu-l ocolește cu laudele sfruntate nici pe Ludovic al XIV-lea sau pe șiretul Fouquet, ministrul Finanțelor. Primește însă, la schimb, onoruri și funcții bine plătite, dar și o pensie anuală substanțială. Slăbiciunile dintotdeauna ale intelectualilor, de nimeni tăgăduite.
Iar eu mă aflu chiar în lăcașul ce-l odihnește în veci pe uriașul Corneille, caracterizat astfel de La Bruyère: „simplu, sfios, plictisitor în conversație, confundă un cuvânt cu altul și nu-și drămuiește valoarea unei piese de teatru decât după banii pe care-i aduce... ”.
*
În parcul răsărit în prelungirea celebrului muzeu, lumea stă la soare și visează. Sau picotește. Unii citesc, alții aleargă. Nimeni nu e indiferent în amiaza unei zile atât de limpezi. Pe un șanț, între două peluze de-un verde proaspăt, două capre nici nu bagă de seamă că pasc în vecinătatea lui da Vinci sau Rafael. Administrația grădinii publice le-a improvizat un coviltir sub care să se adăpostească de ploaie. Oamenii se zgâiesc la norocoasele patrupede ca la o frescă renascentistă. Caprele de la Louvre... altă curiozitate din capitala Franței.
*
Ea lucrează la banca națională, el este doctorand în fizică, de vreo trei ani. Amândoi sunt români, abia au sărit de 30 de ani. Au plecat nu demult din România, țara fără speranțe. Îi cercetez atent și îi ascult întristat. Povestea unor tineri școliți pripășiți prin străinătate, în căutarea unui destin mai generos. La ora 9, pribegii ajung la birou și stau până pe la 18, drumul spre garsoniera închiriată apoi, un adevărat calvar, somnul binecuvântat și a doua zi la fel. Și a treia, și a patra... „Trăim mai mult pe sub pământ, circulând cu metroul”, îi aud pe concetățenii mei hăituiți într-un oraș-vampir. Ce mult ar fi folosit mintea lor acasă, în România cea abandonată și nerecunoscătoare...
*
S-a înnoptat. Bulevardele, largi și nevricoase, nu par să obosească vreodată. Sirenele țiuie întruna, mașinile aleargă de colo-colo, un Babilon paroxistic aproape de implozie, cu mii de Charlie, sortiți să fie sacrificați în numele globalizării și multiculturalismului... Măcar de-ar ști ce li se pregătește, oropsiții...
Marian Nazat
Parisul, toamna
Cele mai citite
