Preşedintele Emil Constantinescu – hai că am început bine – după ce s-a răfuit la microfon cu securiştii şi activiştii, de parcă domnia sa, fost secretar de partid, intră la categroia îngerilor de partid, a schimbat registrul, devenind brusc sentimental. Domnia sa a recitat oficialilor portughezi, care ne vizitează în aceste zile ţara, câteva versuri celebre, încercând să ne arate că pe lângă ţâfnă, ură, răzbunare este înzestrat şi cu sensibilitate. Grea încercare, avănd în vedere faptul că în aceşti ani domnul preşedinte n-a fost în stare de prea multe gesturi care să ne arate că este cât de cât sensibil. Nu ştiu în ce măsură manualele NATO prevăd ca şeful unui stat să aibă sensibilitate. Dar la noi, la români, un preşedinte care nu intră în rezonanţă, înfiorându-se cu adevărat măcar la auzirea unor versuri ale marilor poeţi români, nu prea are ce căuta pe cea mai înaltă funcţie în stat. Mă întrebam deunăzi într-o tabletă ce-ar face poeţii pe vremurile astea. Păi domnule preşedinte, având în vedere cât i-aţi băgat în seamă din '96 încoace cu siguranţă numără zilele care v-au rămas de stat la putere, trăgând în piept sfârşitul iernii ca pe un fum al vremurilor când erau şi ei cineva în ţara asta. E prea târziu, domule preşedinte, ca să vă mai îmbrobodiţi cu versul, penelul sau replica artiştilor. N-au avut în dumneavoastră un prieten, pentru că dumneavoastră n-aţi fost prietenul nimănui. Fără să aveţi neapărat vreo vină, în timpul regimului dumneavoastră s-au stins câţiva mari poeţi, plecând în lumea de dincolo pe furiş, parcă să nu vă tulbure prea tare domnia. Închei cu câteva versuri ale lui Nichita Stănescu, pe care vi le dedic. “Deschid poarta de ceară a unei lumânări./ Înăuntru, pe scările de ceară,/ paşii n-au sunet./ Dar flacăra coboară lentă şi sigură,/ şi muşcă aerul/ ca pe o pâine fără sfârşit de care nu te mai saturi niciodată”.
