Pacientul era în faţa lor. Îl vedeau, se uitau la el încercând să-i ghicească simptomele. Era ca într-o lecţie clasică, o lecţie cu pacientul român de faţă. Nu aveau voie să-l întrerupă, să facă observaţii, să tragă concluzii. Nu, doctorii de faţă n-aveau voie nici măcar să pună un diagnostic în timp ce pacientul român se desfăşura în toată boala lui. Da, puteau să-l aplaude, chiar minute în şir. Experienţa, experimentul trebuia trăit până la capăt, altfel boala de care suferea paceintul român aflat la tribună nu putea fi tratată eficient. El, pacientul român, trebuia studiat în amănunt, şi acum era momentul. Era momentul pentru că el credea că cei din faţa sa sunt alegători înainte de a fi doctori, nebănuind nici o secundă că din postura în care se afla putea să devină obiect de studiu, caz medical ş.a.m.d. Pentru ei, pacientul pe care-l studiau în acele momente era un caz special, cazul pacientului român care a pierdut legătura cu realitatea. Deci, manifestările lui în aceste condiţii reprezentau pentru ei probe excepţionale la realizarea schemei tratamentului, uitând pentru moment de ce se află acolo. Pacientul român trona la tribună, sfidând asistenţa, congestionat la faţă, bolborosind cuvintele, pacietnul român era în libertate visând pentru poporul de faţă cu doctorii, cămaşa de forţă...
