Niciodată nu mi s-a părut mai scurt drumul până la Ocna Șugatag ca acum! Poate dorul de prietenii mei de la Baia Mare, poate autostrada ce se tot lungește ca o binecuvântare, poate primăvara asta ce s-a grăbit să îmbrace în lumină și căldură un ianuarie care altădată ne toiegea de frig... Doar sus, pe coama Rodnei, albul zăpezii ne-a amintit de iernile de demult!
Mă întorc întotdeauna în Maramureș cu o bucurie a revederii greu de închipuit ! Aici, mă simt de parcă aș fi de-al locului, înconjurat de ospitalitatea neegalată a moroșenilor, aprigi la mânie, dar largi la suflet. Și cum să nu ne veselim, și cum să nu cântăm de la cea dintâi îmbrățișare?
„ Of, Doamne, ce bine-ar fi dacă n-am îmbătrâni,
La cincizeci să ne oprim, să nu îmbătrânim!”
Ehe, că fain ar fi ! Ne uităm unii la alții, înfloriți dintr-odată, și golim pe nerăsuflate păhăruțele cu palincă. Și încă un „ștampel”, că ne-am trezit cu noaptea în cap ! Laolaltă și ușor euforici, zburăm înalt, în răspăr cu conveniențele strâmte ale vremurilor belalii...
„Vârsta este doar un număr,
Eu rămân de-a pururi tânăr!”
La naiba cu certificatele de naștere, le aruncăm în focul ce pâlpâie sub grătar. Povestim ce-am trăit de la ultima întâlnire și râdem cu poftă. „Deunăzi, mi se destăinuie un comesean, am mers la un restaurant să mănânc împreună cu fecioru-miu. La sfârșit, am primit nota de plată și nu știu ce mi-o venit că am citit-o. Chelnerul trecuse pe hârtie și cinci... mere! L-am chemat și i-am atras atenția, iar el s-a scuzat șod: «Dacă mere, mere, dacă nu mere, ștergem la urmă!». Și a șters cele cinci mere”... Stelele ne mângâie creștetele pleșuve sau cernite, iar luna ni s-a cuibărit în sân, veghindu-ne noaptea magică.
Dimineața a împodobit cu soare plaiul acesta mirific, de-o tihneală neregăsită altundeva. Cineva fredonează o melodie pe care n-am auzit-o până azi...
„E drumul meu, e viața mea,
E timpul încrustat în amintiri
A fost o clipă, poate un veac
Printre iubiri și-amăgiri.
E drumul meu, e viața mea,
Și rănile din piept încă mai cresc,
A fost ușor, a fost și greu,
Ah, viață, viață, mult te mai iubesc!
R: Dar dacă n-am cerut comori de la tine, viață,
Am cerut atât cât s-a putut,
Am cerut un licăr de speranţă,
Tu mi-ai dat mai mult decât am vrut!
Și dacă lung sau scurt prin lume-mi va fi drumul,
Cât de greu ar fi destinul meu,
Pân' m-oi risipi pe drum ca fumu'
Am să-i mulțumesc lui Dumnezeu!
E drumul meu, e viața mea,
Din spinii strânși prin tălpi mi-am făcut cruce,
A fost puțin, a fost și mult,
Să cânt amarul lumii mi-a fost dulce!
E drumul meu, e viața mea,
Și strâng din dinți și merg către sfârșit,
Am plâns, am râs,
Acum, dacă mă-ntrebi, sunt fericit!
R: Dar dacă n-am cerut comori de la tine, viață,
Am cerut atât cât s-a putut,
Am cerut un licăr de speranţă,
Tu mi-ai dat mai mult decât am vrut!
Și dacă lung sau scurt prin lume-mi va fi drumul,
Cât de greu ar fi destinul meu,
Pân' m-oi risipi pe drum ca fumu'
Am să-i mulțumesc lui Dumnezeu!”[1]
Mda, e drumul meu, e viața mea, așa că o pornesc înspre Breb. Satul se strânge pe coastele domoale, cu pensiuni care mai de care, răsfirate printre casele vechi, acoperite cu șindrilă. „Roua de sub creastă”, citesc pe un indicator o destinație de nerefuzat, Doamne, ce însoțire minunată de vorbe! Să fie oare cineva într-atât de neghiob să nu-și dorească să sărute roua de sub creastă și să nu rămână acolo, în vecinătatea divinității? Un localnic, pensionar, ne dă binețe și ne iscodește de unde suntem. Când aude că suntem bucureșteni, începe să-i înjure pe politicieni, cu președintele în frunte. „Ticăloșii, șase celule le-aș ridica la mine în curte și i-aș băga înăuntru pe Iohannis, Ciolacu și ceilalți ! Eu i-aș păzi!” își varsă năduful. Îl lăsăm să-și rumege oful, și mă adâncesc în trecutul deloc îndepărtat, și mă prind în hora imaginară...
„He, tu, mândruluţule,
Pune mana pe inimă,
Vezi care suntem de zină[2],
Care am greșit dragostii,
Ne-am lăsat de a ne ibdi[3]
De-ai greșit tu, mândrule, tu,
Pice frunza din codru!
De-am greșit, mândrule, ieu,
Nu-m agiute Dumniedzău!
De ne-o greșit oamenii,
Nu s-ar pute hodini
Și-n pământ, dac-or muri,
N-aivă nice semn de cruce,
Nici la groapă cine-i duce!
De ne-o greșit fetile,
N-aivă noroc bietile
De cununa cea roșâie,
Nici de sfânta cununie!
De ne-o greșit feciorii,
Să n-aibă noroc bdieți!”[4]
Ziua se furișează deodată și seara se arată iarăși în geam, ca o gutuie atinsă de brumă. Ceterașii s-au încins și s-au pus pe țipurituri...
„M-a-nvățat tata să sai
Pă neveste ca pă cai!”
Ne amuzăm ștrengărește, ce dacă ne trăim toamna existențială ? Vinul strălucește în canceu[5] și slana tăiată pe capacul de lemn miroase a eternitate, iar inimile noastre abia ne mai încap...
„Ei, tăt vre' tata să mă-nsor,
Ei, tăt vre' tata să mă-nsor,
Să facă din mine om,
Să facă din mine om,
Da' el din mine om ar face,
Mândrile de mi-ar da pace,
Mândrile de mi-ar da pace!
Fost-am mic și supt-am țâță,
Fost-am mic și supt-am țâță,
N-am fo' bun numa-n temniță,
N-am fo' bun numa-n temniță,
Amu-s mare de-nsurat,
Nu-s bun numa' împuşcat,
Nu-s bun numa' împuşcat!
Ei, tată, n-am ce să mă fac,
Ei, tată, n-am ce să mă fac,!
Ce-mi dă Dumnezeu eu trag,
Ce-mi dă Dumnezeu eu trag!
Ei, trag zile rele şi bune,
Mândrile-n pământ m-or pune,
Mândrile-n pământ m-or pune!
Ei, șohan veci nu m-o-i fa' om,
Ei, șohan veci nu m-o-i fa' om,
Dacă tăt la mândre dorm,
Dacă tăt la mândre dorm!
Până-i lume nu-ți vide
Poale-ntinsă la casa me',
Numa' pă mine venind
De la mândre tăt horind,
De la mândre tăt horind, mă!”[6]
Ne luăm rămas-bun și ne promitem că vom reveni cât mai curând, PRIETENIA n-are nici termen de garanție și nici opreliști, e veșnică și întreagă!
