O zi ca oricare alta

02 Feb 2023 | scris de Marian Nazat
O zi ca oricare alta

 Nu zăbovesc cine știe cât în sala de judecată. Suficient însă  ca să mă dedau reflecțiilor pe marginea condiției umane. În boxă, un tinerel își  recunoaște vinovăția cu un  firesc dezarmant. Culmea, e și recidivist. S-a specializat în furturi și tâlhării, nu face niciun secret din asta. Parcă ar vorbi despre altă persoană atunci când povestește cele întâmplate. Îl privesc cu atenție și observ că pe gât și-a  tatuat o cruce. Ce paradox, un păcătos penal cu semnul cristic pe corp. Și l-o fi pirogravat  pe piele din dorința de a nu fi prins și deferit justiției ? Dumnezeu știe, deși mă îndoiesc că Atoatefăcătorul se sinchisește de soarta acestor eșuați social.

          Părăsesc  tribunalul cu o senzație de zădărnicie,  de neputință. De unde și sentimentul neasemuit al eliberării. Măcar vremelnice. Soarele pâlpâie timid, cu dinți de iarnă. Aerul rece îmi alungă frământările. În definitiv, nu pot schimba nimic din mersul omenirii, ce atâta  zbucium. Mă zgâiesc la o vitrină cu niscaiva picturi. De fapt, niște scălâmbăieli în ulei. Stau minute în șir, doar, doar oi înțelege ceva. Degeaba. Mărturisesc deloc încolţit de vreo ruşine că nu prea  pricep nimic din produsele artistice recente, nu numai ale noastre, ale valahilor, ci şi ale restului omenirii. Gustul meu estetic are alte repere, altă educaţie, nu a fost pregătit pentru cacofoniile de azi. Când îmi pierdusem speranța și aproape că-mi recunoșteam limitele, criticul Pavel Şușară mă lămurește afabil: „Arta s-a democratizat. Nu mai e artist cine are talent, ci e artist cine se autodefinește drept artist. Și într-o epocă în care deviaţiile de orice fel sunt omagiate şi omologate drept noua normalitate, nici arta nu mai poate fi Leonardo da Vinci sau Michelangelo. Sunt nişte anacronici!”[1]

Plec mâhnit mai departe, printr-un București  al înstrăinării, încruntat și murdar, ponosit. Nici pic de zâmbete, de căldură. Pe un zid de lângă Palatul  Victoria, cineva a desenat harta României Mari și chipurile  câtorva  domnitori, între care  Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, iar alături a scris niște cuvinte al căror mesaj mă rog să se împlinească odată și odată: „Renaștem din resturi împrăștiate de istorie.”  Dar, din păcate, resturile nu mai au memorie și nu mai simt românește. Ne-am cosmopolizat, ne-am multiculturalizat, și am uitat cum se numește grebla strămoșească. Vremurile din urmă mi-au răpit orice speranță, viitorul și-a pierdut  conturul.

 Urc într-un  taxi, grăbit să ajung  acasă,  acolo unde nu pătrund  miasmele realității.  Șoferul nu și-a isprăvit siesta și-și suge dinții cu o voluptate sâcâitoare, scoțându-mă  din sărite. Noroc că la radio e o melodie de demult... Vocile inconfundabile  ale soților Stela Enache și Florin Bogardo se îngână diafan... Devin melancolic.  Deh, boala generației mele... Ascult cufundat înlăuntru-mi, departe de prezentul metastazat...

„Suntem doi gemeni pescăruşi albaştri
Legaţi cu un fir de nimenea văzut
Ce-am coborât odată dintre aştri
Care ne-au zămislit şi ne-au născut

Iubirea mea înmugureşte-n tine
Iubirea ta începe cu a mea
Şi-n ochii tăi oglinzi cu ape line
Ard ochii mei oglinzi de peruzea

 

Dragostea noastră e dincolo de vreme
Iar umbra începe să ni se confunde
Purtăm pe frunte-n loc de diademe
Solarele lumini răsfrânte-n unde

 

Suntem doi gemeni pescăruşi albaştri
Care am venit purtaţi pe val de vânt
Trecând prin vămi de stele şi de aştri
Iubirea s-o aducem pe pământ.

 

Iubirea mea înmugureşte-n tine
Iubirea ta începe cu a mea
Şi-n ochii tăi oglinzi cu ape line
Ard ochii mei oglinzi de pe uscat

 

Dragostea noastră e dincolo de vreme
Iar umbra începe să ni se confunde
Purtăm pe frunte-n loc de diademe
Solarele lumini răsfrânte-n unde.

 

Suntem doi gemeni pescăruşi albaştri
Care am venit purtaţi pe val de vânt
Trecând prin vămi de stele şi de aştri
Iubirea s-o aducem pe pământ.”[2]

Din nefericire, nimeni nu se mai învrednicește să aducă iubirea pe pământ! Dimpotrivă. La doi pași de noi, explodează bombele și oamenii sunt  sfârtecați, amestecați cu țărâna în numele patriei. Chiar, ce-i patria ? Nimic.  Ba, nu, e  numele tuturor masacrelor locale ori internaționale și al tragediilor  declanșate de liderii paranoici. La naiba, totul  e viață. Restul nu-i decât minciună ! Una patriotică, desigur...

 

 

 

 

 

[1] QMagazine, martie 2022, martie 2022

[2] Teodora Popa Mazilu, Balada pescăruşilor albaştri

 

Alte stiri din Editorial

Ultima oră