A venit iarna. Un anotimp în care, pentru noi, românii, se amestecă atât de ciudat deznădejdea şi speranţa! Un anotimp dureros şi în acelaşi timp balsam pentru rănile căpătate în timp. Un anotimp care-ţi îmbracă sufletul, dar te trimite dezgolit în faţa încercrilor cumplite. Nicicând, ca în acest anotimp, picături de iad şi rai nu coboară dimpreună pe pământ. Iarna, anotimpul răzvrătirii noastre. Potcoavele de foc ale sufletului românesc tropăie ca niciodată în gheata realităţii. Doamne, şi când te gândeşti că de acest amestec ciudat nu se mai bucură aproape nimnei, idealurile noastre au devenit atât de meschine, zbătându-se în mansarda zădărniciei. Parcă şi cerul e de vină, trăgându-se mai aproape de noi, să ne vadă mai bine. “Te iubesc până la cer” nu mai reprezintă azi decât o banală declaraţie de dragoste, lungimile ne stau mai la îndemână astăzi, înălţimile au intrat în derizoriu. Orizontul nu mai e la locul lui, s-a ascuns prin fântâni de teama banalizării, primul curcubeu va deveni, probabil, bucuria cârtiţelor!
A venit iarna într-o lume rea. O lume în care avalanşele ne sunt mai dragi decât munţii. Floarea-de-colţ tresare ruşiantă sub stâncă. A venit iarna într-o lume grea şi răzvrătită. Păcat că acest curaj al răzvrătirii nu-l mai putem folosi împotriva nimănui. Mai putem să ne răzvrătim doar împotriva noastră. E ultima răzvrătire care se mai poate acorda acestui popor. Hai ca măcar în această ultimă răzvrătire să reuşim şi apoi putem trăi mult şi bine, supuşi într-o lume bună.
A venit iarna.
MARIUS TUCĂ
