MOTTO:
„Uneori te gândeşti: merită oare să te ataşezi de oameni dacă pe urmă e aşa de greu să te desparţi ?(...) Ştii, prietene, orice întâlnire e mai mult decât o despărţire. Înaintea întâlnirii e gol, nu e nimic, iar după despărţire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poţi despărţi cu totul. Omul rămâne în memorie ca o parte a ei, a memoriei. Partea asta a creat-o el, şi ea trăieşte şi uneori intră în contact cu creatorul ei. Ce altceva face să îi simţim pe oamenii dragi la distanţă?”
Evgheni Vodolazkin, Laur
Se scursese chinuitor vara aceea de răscruce. Parcă o trăgea cineva înapoi, ca nu cumva să ajungă la limanul toamnei. Soarta îmi surâsese dintr-odată și mă luase în brațe ca să mă treacă examenul de admitere la Drept. Visul mi se împlinise, visul la propriu și la figurat... Căci în noaptea Bobotezei mi se arătase semnul izbânzii, nu pusesem degeaba sub pernă o crenguță de busuioc din mătăuzul popii cu care sfințea vietățile pământului și acareturile, tot. De acum înainte nu mă mai putea împiedica nimeni și nimic să îmbrac roba de procuror și să fac dreptate, cum mi se năzărise din senin, spre surprinderea tuturor. Ușor-ușor, vipia s-a domolit, ziua s-a scurtat, păsările călătoare și-au întețit zborul înspre țările lor calde și septembrie a bătut în geamul anotimpurilor. Trenul accelerat, înțesat cu studenți, abia se târa pe poteca de fier ce ducea la București.
Mă uitam pe geam și mi se părea că satele de câmpie se micșoraseră brusc, că deveniseră deja amintire... Afundat într-o tăcere fremătătoare, am coborât pe peronul gării și am rămas buimac câteva clipe. „Încotro mergem noi, Marian?” mi-am auzit năzatic vocea pe dinlăuntru, noroc că m-am dezmeticit numaidecât. Zarurile fuseseră, din fericire, aruncate, așa că până la facultate am zburat, îmi închipui retrospectiv, nici n-am băgat în seamă șirurile de cocori ce suspinau pe cer a despărțire. De sus, din înalturile purtate ca togă nemuritoare, mă vegheau mustrător Licurg, Solone, Cicero, Papinian si Justinian. Am coborât rușinat cu picioarele pe glodul sfărâmicios și m-am strecurat în amfiteatrul „bobocilor”. Măiculiță, câte fete ! Cumva oi fi greșit destinația? Zumzetul s-a oprit subit și la catedră s-a ivit un bărbat chipeș și iute la vorbă, cu părul negru ca pana corbului. „Profesorul Stancu, profesorul Stancu de la Criminalistică !” șușoteau niște colege îmbujorate suspect.
Avea în față o listă cu numele noastre, vreo sută. „Anghel Ileana, Borchescu Camelia, Crișu Nicorina...”, curgea cârdul onomastic care mă cuprindea și pe mine. „...Măgureanu Gabriela, Nazat Mariana, Negoiță Gheorghița, Olteanu Monica...”, ptiu, drace, ce s-a întâmplat? M-am cercetat pe dinfară, discret, să nu dau de bănuit, pe atunci transgenderii riscau pușcăria și degradarea civilă... Sângele mi-a urcat în obraji, mai-mai să-mi țâșnească pe nas, pe urechi, Dumnezeule, ce pocinog! De ce umilința asta, de ce? Cui însă să-i cer socoteală? „Toate numele citite vor pleca în practică agricolă la Chiselet, lângă Oltenița, ați înțeles?” și-a finalizat dascălul micul preludiu universitar. „Nu, n-am priceput, am sărit ca ars din bancă. Eu sunt Nazat Marian, nu Mariana!” Rumoare, ghionturi și râsete în jur. „Și care-i problema, vei fi cu fetele la muncă, zi mersi, mai târziu o să mulțumești secretarei pentru eroarea de dactilografiere, gata, ne revedem la ora cutare...”, m-a expediat „proful”, nepăsător la protestul meu nătâng.
N-am îndrăznit să mai comentez, ce dacă mă trezisem cu un „a” în coada prenumelui?! (Sărut mâna, doamnă!) Băieții din an, 18 la număr, m-au fixat deloc prietenos și dusu-s-au la Ciocănești, la porumb, supravegheați exigent de răposatul Antonie Iorgovan, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Joia, când se organiza seara de dans, ei descălecau ferchezuiți din tractor și sporovăiau despre... „inima lu' Stalin”, lopata uriașă cu care spărgeau norma de știuleți manipulați, insensibili (o parte!) la farmecele amfitrioanelor... Eu mă integrasem cu delicatețe în grupul sexual majoritar și devenisem „Salată”, poreclă căpătată din pricina talentului culinar vădit în amestecarea roșiilor cu ardei, ceapă și pătrunjel. Zău că nu greșiseră alintându-mă astfel, doar cine a mâncat salată pregătită de mine știe că nu glumesc !
Culesul legumelor s-a isprăvit pe nesimțite, deh, fiecare basm se sfârșește la un moment dat cu am încălecat pe-o șa... Ho, nu vă grăbiți, că n-am gătat, abia acum mă apuc să deapăn cea mai frumoasă poveste din lume. Lumea mea, desigur. Bronzați și surâzători, ne-am întors în Grozăvești și urma să ne împărțim pe camere. De data aceasta revenisem la numele din buletin, mda, orice minune durează puțin... Doi câte doi, colegii mei au primit lenjeria de pat și au dispărut în căminul D. Unii se cunoșteau din perioada stagiului militar cu termen redus, alții se împrieteniseră în remorca „Buceag”-ului, la încărcatul-descărcatul drugilor aurii... M-am pomenit singur... ba, nu, mai era un tip mărunțel și bărbos din anul IV. Cu el mă repartizase providența, uneori nu ți se dă posibilitatea de a alege, nu mereu ți se oferă alternative. Țin minte și azi, în prima noapte, spre dimineață, somnul mi-a fost alungat de un zgomot ciudat.
Am deschis ochii cu prudență și, la fereastră, colocatarul ședea în cap ca o lumânare răsturnată - medita. Nu mai văzusem un yogin în carne și oase și am reacționat precum ardeleanul nimerit în preajma girafei. Mă credeți au ba, habar n-am cum îl chema pe tovarășul de conjunctură și nu știu dacă am schimbat zece cuvinte cu el, oricum, rețin că s-a retras de la cursuri, pe caz de boală. Conviețuiserăm două săptămâni, atât. Norma locativă fiind excedentară, trebuia să-mi găsesc un nou vecin de pat, singur nu mi se îngăduia de la „direcțiune”, aș fi încălcat regulamentul vremii și nu beneficiam de statutul privilegiaților...
Destinul s-a milostivit, înduioșat de tristețea ce mă copleșise și mi-a scos în cale oamenii care mi-au luminat viața: Radu Ilina și Sorin Benga. Primul îmi era și coleg de grupă, cei doi locuind împreună. Cât de cât, ne apropiaserăm sufletește, contaseră decisiv discuțiile peripatetice purtate în timpul deplasării la „faculte” ori la cantină. M-au acceptat cu bucurie și au adăugat, prin suprapunere, încă un pat, iar clipa aceea este grația însăși, chipul ei generos. Un detaliu, un simplu detaliu! veți comenta sarcastic, bagatelizându-mi confesiunea. Desigur, numai că un detaliu, de foarte multe ori, îți răsucește viața, ți-o sărăcește sau ți-o îmbogățește, o seacă ori o rodește. Radu și Sorin mi-au întregit-o, și armonia pătrarului de existență academică m-a însoțit mereu, cu ei m-am născut a doua oară, nu exagerez!
Ei sunt frații căpătați la pubertate printr-o întâmplare miraculoasă și inima mea le este reazem de-a pururi. Adesea mă tem că nu voi fi în stare să le mulțumesc niciodată pentru gestul din toamna dintâi a studenției... Și pentru Crăciunul din 1983 de la Ortișoara. Colindele din noaptea nașterii sfinte cântate sub fulgii mari și puri, porniți să ne consfințească divin frăția. „Trei păstori se întâlniră/ Și așa se sfătuiră...” Zăpada s-a așternut dincolo de genunchi și dimineața ne-a întâmpinat mai fericiți ca nicicând, „raza soarelui, floarea soarelui”... Se lumina de ziuă și noi nu cutezam să ne răsfirăm pe la case, încremeniți în vraja cristică a ieslei biblice. „Hei, hopa-țupa, / Să vină Radu cu trupa,/ Să ne-nveselim, să nu mai murim”... Ori serile tihnite, împodobite cu muzica lui Kennie Rogers, Smokie sau Phoenix, simfoniile beethoveniene și Bolero-ul ravelian ascultate la arhaicul pick-up, mesele încropite împrejurul reșoului electric în lipsa cartelelor, comercializate clandestin, orele balsamice ale Cenaclului „Flacăra” revărsat torențialo-păunescian din difuzorul înfipt în perete, copierea în regim de semi-ilegalitate a capodoperei papiniene Gog, „ceaiurile” prelungite invariabil în brațele frumoaselor noastre congenere...
Izbânzile și eșecurile, idealurile și frământările, platitudinile și neasemuirile, pe toate le-am dumicat laolaltă, în cea mai curată cuminecătură adolescentină... Trei paturi, trei inimi pulsând la fel și unite perpetuu de prietenia dezinteresată și neveștejită vreodată. Vă iubesc etern, pe curând sau pe vecie, ca să închei cu salutul unui personaj de-al lui Vargas Llosa.
