O oră şi douăzeci de ani

În noaptea de sâmbătă spre duminică am dat ceasul înapoi cu o oră şi douăzeci de ani. M-am întors, aşa cum o fac uneori, la cel ce am fost, pentru a vedea ce a mai rămas din libertatea, naivitatea, bunătatea şi inconştienţa mea de atunci. Este o formă cochetă de a încerca prin această întoarcere în timp să iau de acolo ce am pierdut într-o oră şi douăzeci de ani. Sau poate că întoarcerea mea la cel ce am fost este, de fapt, o călătorie care să pună capăt amăgirii că atunci am fost cel mai bun. Să hoinăresc pe străzile de atunci! Să mă plimb pe „Aleea îndrăgostiţilor“ fără să-mi pese de lume şi de vremuri şi să mă întorc pe „Aleea teilor“ după ce am urcat în „turnul de apă“ în căutarea gustului primului sărut. Să încerc să văd cât pot să aduc înapoi din mine, cel de atunci, ca să pot duce o bătălie pe viaţă şi pe timp cu cel de acum. E un transplant de eu, eu cel de-atunci în trupul meu şi mintea mea de acum. Şi când scriu aceste rânduri îmi dau seama că am nevoie de acest transplant imaterial poate doar pentru un nou început. Sau, la fel de bine, mă întorc la cel ce am fost ca la un străin pe care vreau să-l cunosc pentru a şti cine sunt acum. Şi dacă mă mint căutându-mi, de fapt, un alibi, de teamă că n-o să mă regăsesc nici în cel de atunci şi, mai ales, în cel de acum. În noaptea de sâmbătă spre duminică am dat ceasul înapoi cu o oră şi douăzeci de ani. Şi poate că am făcut asta, cine poate şti dacă nu eu?, pentru a mă întoarce la cel ce am fost cu cel care sunt. Începe să mă sperie traversarea asta: dacă voi rămâne undeva suspendat între străinul care am fost şi străinul care voi fi? Sau poate că am vrut de la bun început să mă întorc la cel ce am fost, eu cel ce sunt, pentru a vedea ce a mai rămas din libertatea, naivitatea, bunătatea şi inconştienţa mea de acum.
În noaptea de sâmbătă spre duminică am dat ceasul înapoi cu o oră şi douăzeci de ani. Şi, vai, ne-am trezit, faţă-n faţă, doi străini, fără vârstă, fără busolă, fără ani, fără ceas şi fără orizont…