O mare întârziere

Vestea a venit ca un fulger pentru omenire. Ete exact ceea ce nu-i trebuia unei lumi aflate într- o stare avansată de degradare. Sau poate că într-un fel e mai bine  că am aflat acum, la sfârşitul mileniului, această veste tristă, îngrozitor de tristă. Dacă ea ar fi venit la începutul noului mileniu am fi crezut că e un semn al începutului sfârşitului. Una peste alta, cred că e mai bine că am aflat acum. Aşa vom înţelege mai uşor de ce lumea nu e atât de bună şi rotundă pe cât am fi dorit, de ce poezia lumii e atât de inegală, de ce sentimentul barbar devine cel mai înalt sentiment. Şi când te gândeşti că totul pleacă de la singurătate. De la singurătatea ei îndelungată şi nebună. Singurătatea ei durereoasă şi, poate, uneori frumoasă. Să trăieşti la nesfârşit un sentiment pe care nu-l cunoşti, nu-l desluşeşti. Iată explicaţia! Iată de unde vin marile  neîmpliniri ale lumii şi  existenţei noastre. Ale unei omeniri care a stat petnru a-şi trăi desăvârşirea într-o întâlnire care a putut fi oricum, chiar caraghioasă, dar în nici un caz romantică. O întâlnire de a fi sau a nu fi, o întâlnire pragmatică, fără poezie, o întâlnire cu omiză enormă, dar inconştientă, o întâlnire care explică  de ce sufletul a apărut mult mai târziu în existenţa lumii Dacă nu cumva a fost inventat, ce durereos ar fi!, pentru a face mai frumoasă o lume născută dintr-o mare întârziere şi – un mic amor. Vestea a venit ca  un fulger: Adam a întârziat 84.000 de ani la întâlnirea cu Eva… Asta este concluzia unui studiu internaţional coordonat de un profesor de la Univesitatea Stanford.