Chemăm un popă, chemăm un șapte de inimă neagră. Și neapărat un as. Care ne va răspunde la strigăt, original și tandru, din mâneca vecinului. Eu număr doi, pentru că vreau să termin numărătoarea. Tu numeri unu, pentru că tocmai ți s-a năzărit să schimbi viteza cu care pășești prin nămeți și să faci orice pentru a salva jumătatea (plină. A paharului spart). Ce facem? Chemăm un cititor de cod de bare ca să ne lumineze casa de marcat. Sau un surd din popor care are, de nevoie și din compensație, ochii mai limpezi. Sau un cal de dar care să dea din copite dacă greșim și să stea cu botul la mângâiat dacă avem dreptate. Dar nici așa nu e bine. Eu număr unu. Tu numeri unu. Dar spui că e unu cu u mare. Iată diferența! Ce facem? Chemăm o soră. De la spitalul din colț să ne facă o perfuzie cu glucoză. Chemăm un geamgiu și îl rugăm să ne construiască un geam mat, să ne putem privi, în fine, ochi în ochi, prin el. Chemăm un arbore de cauciuc ca să avem scaune pentru când vom îmbătrâni numărând colțuri de masă și fire acril în pulover. Chemăm un ou vopsit să ne ciocnească în cap. Poate așa ne trezim. Dar până la marea deșteptare mai e mult somn în cale. Socotitoarea se umple elegant de vizite și noi tot nu știm dacă unu e doi, dacă doi e unu sau dacă nu cumva, de când mamele ne-au făcut, unu e chiar unu și doi e chiar... doi. Orice ar fi. Fără u mare, fără d mic. Râd câteva cifre mari de noi. Spun că, în acest ritm de melco-rac nu vom ajunge să numărăm de la șapte în sus. Nimic, niciodată. Nici măcar minutele. Chiar așa... Tu știi cine vine în șapte minute? Cineva care n-a coborât niciodată în socotitori.
