La început, ei au fost cei care s-au priceput la toate. Aveau răspuns la orice întrebare, că de-aia se făcuseră politicieni, nici un domeniu nu le era străin, nu era nici o problemă pe care să n-o poată rezolva printr-o explicaţie, de cele mai multe ori savantă. Vorba vine! Cred că ei au dat tonul, ei ne-au învăţat să credem că le putem şti pe toate, că ne pricepem la orice.
După lecţia lor predată ani de-a rândul, elevii cei mai sârguincioşi au început să semene cu ei. Uitaţi-vă la toate sondajele realizate pe stradă. Cei intervieviaţi răspund fără să clipească la orice întrebare. N-are importanţă că întrebarea vine dintr-un domeniu de care nici măcar n-au auzit. Ei se aruncă să răspundă cu lux de amănunte, aşa, după ureche, adică după cum le sună cuvintele din întrebare.
Alţii sunt întrebaţi despre lună şi ei răspund despre pământ, numai ca să nu tacă, numai ca să spună ceva. N-ar spune “nu ştiu” nici să-l pici cu ceară, nici pus la perete. Pentru că într-o lume de toate-ştiutori a devenit o ruşine să spui “nu ştiu”.
Mai bine, baţi câmpii, te strâmbi, te dai peste cap, improvizezi răspunsuri uluitore, pe scurt, spui prostii decât să spui “nu ştiu!”
